1. Preliminarii. În privința divorțului, actualul Cod de procedură civilă, preluând, în mare parte, reglementările vechiului Cod de procedură civilă[1], așa cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2012 privind unele măsuri pentru accele­rarea soluționării proceselor (art. I pct. 39‑41)[2] și Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (art. 219 pct. 12‑16)[3], cuprinde unele „dispoziții comune” (art. 915‑928), cât și prevederi referitoare la „divorțul remediu”, incidente în cazul divorțului „prin acordul soților” (art. 929‑932), „din motive de sănătate” (art. 933) și „din culpa soților” (art. 934‑935).

Chiar dacă art. 915‑928 C. pr. civ. sunt instituite sub denumirea marginală „dispoziții comune”, fiind astfel incidente în cazul tuturor modalităților divorțului, inclusiv a celui pronunțat pe cale judiciară urmare acordului soților, majoritatea dintre ele sunt construite în logica divorțului din vina soților. Într‑adevăr, în conținutul unor texte sunt utilizați termeni specifici procedurilor contencioase, precum „pârât”[4], „reclamant”[5], „părți”[6]. În același context general, Codul de procedură civilă regle­men­tează instituții care, de asemenea, se regăsesc doar în cadrul procedurilor conten­cioase. În acest sens, cu titlu de exemplificare, evocăm cererea de divorț (art. 916), cererea reconvențională (art. 917), calitatea procesuală activă (art. 918), absența reclamantului (art. 922), citarea pârâtului (art. 923), renunțarea la judecată (art. 924) și împăcarea soților (art. 925).

Sub acest aspect, în fapt, legiuitorul, rămânând tributar trecutului normativ din domeniu, a „ascuns” vechile dispoziții procedurale consacrate „divorțului din vina soților” într‑un cadru general al procedurii divorțului, care, paradoxal, ar trebui să fie aplicabil tuturor modalităților acestuia.

În cea ce ne privește, considerăm că, în practică, această manieră de reglementare este de natură să genereze interpretări diverse. Astfel, spre exemplu, în cazul „divorțului prin acordul soților”, se pune problema dacă, atunci când aceștia nu au avut locuință comună, va fi competentă judecătoria în circumscripția căreia se află „locuința pârâtului”, conform art. 915 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ. În acest caz, fiindcă, potrivit art. 930 alin. (1) C. pr. civ., „cererea de divorț este semnată de ambii soți sau de către un mandatar comun”, niciunul dintre ei nu are calitatea de reclamant sau de pârât. Cu toate acestea, pentru a determina incidența art. 915 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ., soții trebuie să decidă și instanța să accepte că unul dintre ei este pârât, iar celălalt reclamant. Evident, astfel, este nesocotit caracterul de ordine publică al dispozițiilor art. 915 C. pr. civ.[7] și natura necontencioasă a divorțului prin acordul soților[8].

Pentru evitarea unor asemenea inconveniente, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice acele „dispoziții comune”, în al căror conținut sunt utilizați termenii „pârât”, „reclamant” sau „părți”, în sensul înlocuirii lor cu termenul „soți” sau „soț”, așa cum s‑a procedat, spre exemplu, în cazul prevăzut de art. 918 C. pr. civ. De asemenea, topografia dispozițiilor care reglementează instituții specifice „divorțului din culpa soților” ar trebui schimbată în contextul reglementărilor consacrate acestei modalități a divorțului.

Pe de altă parte, procedura divorțului, fiind o procedură care privește „conti­nuarea căsătoriei”, trebuie precedată de participarea soților la ședința de informare privind avantajele medierii, în condițiile art. 2 coroborat cu art. 60 alin. (1) lit. b) și art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator[9]. Dovada participării la ședința de informare se face cu „certificatul de informare” eliberat de mediatorul care a realizat informarea. În cazul în care recla­mantul nu face dovada că a participat la ședința de informare privind avantajele medierii, instanța va respinge cererea de divorț ca inadmisibilă, în condițiile art. 2 alin. (12) din Legea nr. 192/2006.

De principiu, se pune problema dacă participarea la ședința de informare privind avantajele medierii este obligatorie și în cazul divorțului prin acordul soților. În opinia noastră, răspunsul este negativ. Astfel, potrivit art. 1 și urm. din Legea nr. 192/2006, medierea este o modalitate de soluționare pe cale amiabilă a „conflictelor” din diverse materii, printre care și cele din materia raporturilor de familie. Din moment ce, în privința divorțului, există acordul soților, lipsește „conflictul”, cerință esențială pentru ca părțile să facă apel la mediere.

2. Instanța competentă în materie de divorț. Sub denumirea marginală „instanța competentă”, art. 915 C. pr. civ., fără să mai evoce generic „instanța de tutelă”[10], stabilește expressis verbiscompetența materială și teritorială a „judecătoriei” pentru soluționarea cererii de divorț.

Competența judecătoriei în materie de divorț rezultă și din coroborarea art. 94 alin. (1) lit. a) C. pr. civ. cu dispozițiile art. 265 C. civ. Astfel, în temeiul art. 94 alin. (1) lit. a) C. pr. civ., judecătoria judecă „cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel”. În schimb, art. 265 teza I C. civ., fiind plasat în Cartea a II‑a (despre familie), dispune că „toate măsurile date prin prezenta carte în compe­tența instanțelor judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă”.

Sub aspect teritorial, deși inspirat după art. 607 vechiul C. pr. civ.[11], care a stabilit competența teritorială în raport cu „domiciliul” sau „reședința” soților ori a unuia dintre ei, art. 915 alin. (1) C. pr. civ., adoptând o soluție mai flexibilă[12], o raportează la „cea din urmă locuință comună” a soților (teza I) sau a unuia dintre ei (teza II‑IV)[13].

În legătură cu „criteriul locuinței unuia dintre soți”, art. 915 alin. (1) C. pr. civ. cuprinde următoarele teze de competență teritorială:

‑ judecătoria în a cărei circumscripție se află locuința soțului pârât, dacă soții nu au avut locuință comună (teza a II‑a) sau niciunul dintre ei nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună (teza a III‑a);

‑ judecătoria în a cărei circumscripție se află locuința soțului reclamant, dacă pârâtul nu are locuință în țară, iar instanțele române sunt competente internațional (teza a IV‑a).

În schimb, potrivit art. 915 alin. (2) C. pr. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuință în țară, aceștia pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România (teza I) și, în lipsa acestui acord, competentă este judecătoria Sectorului 5 al municipiului București (teza a II‑a).

În opinia noastră, chiar dacă numai art. 915 alin. (1) teza a IV‑a C. pr. civ. evocă cerința ca „instanțele române să fie competente internațional”, aceeași cerință se impune și în situațiile reglementate de alin. (2) din cadrul aceluiași articol. Concluzia rezultă cu destulă ușurință din interpretarea a fortiori a normei stipulate de art. 915 alin. (1) teza a IV‑a C. pr. civ. Cu toate acestea, pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să completeze dispozițiile art. 915 alin. (2) C. pr. civ., în sensul de a evoca și ele cerința ca „instanțele române să fie competente internațional”.

Oricum, prevederile art. 915 alin. (1) teza a IV‑a și alin. (2) C. pr. civ. trebuie puse în corelație cu dispozițiile speciale de competență internațională a instanțelor de judecată române în materie de desfacere a căsătoriei prin divorț.

Cu titlu general, potrivit art. 1066 alin. (1) C. pr. civ., sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită pe teritoriul României la data introducerii cererii.

Cu titlu special, pentru materia divorțului, art. 1079 pct. 5 și art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. reglementează două situații în care „legea dispune altfel”, adică derogă de la principiul stipulat de art. 1066 alin. (1) C. pr. civ.

Astfel, în temeiul art. 1079 pct. 5 C. pr. civ, instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal referitoare, printre altele, la desfacerea căsătoriei, precum și alte litigii între soți, cu excepția celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii „ambii soți domiciliază în România” și „unul dintre ei este cetățean român sau apatrid”. Deci, în materie de divorț, în cazul în care reclamantul și pârâtul nu au locuința în țară, pentru a fi competentă judecătoria prevăzută de art. 915 alin. (1) teza a IV‑a, respectiv de alin. (2) C. pr. civ., este necesar ca amândoi soții să domicilieze în România și cel puțin unul dintre ei să fie cetățean român. În asemenea cazuri, constituie element de extraneitate locuința în străinătate a soților și cetățenia străină sau calitatea de apatrid a unuia dintre ei.

Observăm că, în cazul analizat, nu are relevanță juridică „reședința” soților, chiar dacă aceasta este comună și este situată pe teritoriul României. Considerăm că omisiunea legiuitorului este fundamentată pe preocuparea acestuia de a exclude situațiile în care competența instanțelor de judecată române în materie de divorț este stabilită, conjunctural, prin voința soților. Cu toate acestea, și în cazul domiciliului există același risc, deoarece și pentru stabilirea lui persoana fizică are deplină libertate de a decide[14].

La rândul lui, art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ., reglementând un caz de competență facultativă, dispune că instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile de divorț, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin un an. În acest caz, are relevanță juridică exclusiv „domiciliul reclamantului”, iar reședința soților, chiar dacă este comună și este situată în România este indiferentă. Elementele de extraneitate pot consta în cetățenia străină a soților sau a unuia dintre ei și locuința în străinătate a acestora, indiferent că este sau nu comună.

În opinia noastră, stabilirea competenței teritoriale în raport cu „locuința” soților ori a unuia dintre ei, chiar dacă, probabil, se dorește a fi în consens cu importanța juridică pe care legiuitorul o acordă, în prezent, „locuinței familiei”, subminează caracterul de ordine publică al normelor de competență teritorială prevăzute de art. 915 C. pr. civ. Într‑adevăr, spre deosebire de domiciliu[15] și reședință[16], locuința, nefiind supusă unor formalități de înscriere în actul de identitate al titularului, rămâne exclusiv o chestiune de fapt, ușor de modificat conjunctural și dificil de probat[17] dacă modificările intervenite au fost realizate pentru a provoca sau evita competența teritorială a unei anumite judecătorii.

Mai mult, actuala soluție normativă internă contravine dispozițiilor art. 3 și urm. din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părinților, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000[18] care, în materie de divorț, raportează competența instanțelor de judecată din statele membre ale Uniunii Europene la „reședință” și, în cazul Regatului Unit și Irlandei, la „domiciliul” soților ori al unuia dintre ei.

De asemenea, după cum s‑a putut constata din cele prezentate anterior, sub aspectul competenței teritoriale, soluțiile normative ale legiuitorului român sunt și neunitare. Într‑adevăr, în cazul divorțului fără elemente de extraneitate competența este stabilită în raport cu „locuința comună” a soților sau a unuia dintre ei, iar în cazul celor cu elemente de extraneitate prin raportare la „domiciliul” unuia dintre ei.

Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să opteze pentru o soluție unitară de competență teritorială în materie de divorț și, oricum, în acord cu reglementările comunitare din domeniu.

Pe de altă parte, față de modul de formulare, ordinea prevăzută de art. 915 C. pr. civ. este obligatorie, fiind inadmisibilă stabilirea competenței teritoriale per saltuum, chiar dacă există acordul soților în acest sens[19].

În sfârșit, instanța de divorț este competentă să se pronunțe și în legătură cu cererile accesorii și incidentale cererii de divorț enumerate de art. 919 C. pr. civ., inclusiv asupra celor care privesc exercitarea autorității părintești și contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta, cereri care, în dreptul comun, sunt de competența instanței în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau reședința persoana ocrotită, conform art. 2291 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și art. 111alin. (1) din Legea nr. 76/2012. Într‑adevăr, potrivit textelor evocate, instanța de la domiciliul sau reședința celui ocrotit este competentă numai atunci când „legea nu prevede altfel”. Evident, art. 919 C. pr. civ. enumeră o serie de cereri, inclusiv dintre cele care privesc ocrotirea persoanei, în cazul cărora „legea prevede altfel” decât art. 2291 din Legea nr. 71/2011 și art. 1111 alin. (1) din Legea nr. 76/2012. De fapt, în legătură cu exercitarea autorității părintești și contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, instanța de divorț este obligată să se pronunțe, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț[20].

3. Titularii acțiunii de divorț. Sub denumirea marginală „calitatea procesuală activă”, art. 918 alin. (1) C. pr. civ. dispune că „desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de soți”. Soluția legislativă este firească, întrucât numai soții sunt „părți” în actul juridic al căsătoriei, care urmează a fi desfăcut pe calea divorțului. De fapt, în acest sens, cu titlu general, în temeiul art. 36 teza I C. pr. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății[21].

Evident, chiar dacă art. 918 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere numai „calitatea procesuală activă”, pentru aceleași motive, în procesele de divorț, pot avea „calitate procesuală pasivă”, de asemenea, numai soții.

În schimb, potrivit art. 918 alin. (2) C. pr. civ., soțul pus sub interdicție judecăto­rească poate cere divorțul prin reprezentant legal sau personal, cu condiția să facă dovada că are capacitatea de discernământ neafectată[22]. Acest text soluționează de o manieră tranșantă problema condițiilor în care soțul pus sub interdicție judecătorească poate exercita acțiunea de divorț[23].

În context, facem precizarea că, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, în doctrină și jurisprudența din domeniu, fără să fie indicat un text de lege anume, s‑a decis că, fiind în prezența unei acțiuni „strict personale”, reprezentantul legal al soțului pus sub interdicție judecătorească (în speță tutorele) nu este în drept să promoveze acțiunea de divorț pentru acesta, iar acest soț o poate promova personal doar în momente de luciditate (pasageră)[24].

În opinia noastră, dispozițiile art. 918 alin. (2) C. pr. civ. presupun unele observații particulare.

În primul rând, după cum am evocat anterior, în temeiul art. 36 teza I C. pr. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății. Deci, în procesele de divorț, calitatea de parte o pot avea numai soții, așa cum, de altfel, rezultă cu destulă ușurință din conținutul art. 918 alin. (1) C. pr. civ.

În al doilea rând, potrivit unor importante reglementări interne și internaționale[25], în esența ei, căsătoria este un drept fundamental recunoscut bărbatului și femeii care întrunesc cerințele prevăzute de lege, drept care implică și posibilitatea pentru cei căsătoriți de a pune capăt oricând căsătoriei pe calea divorțului. Practic, dreptul la divorțține de capacitatea procesuală de folosință a persoanei căsătorite, iar posibi­litatea promovării acțiunii, prin introducerea cererii de divorț, de capacitatea ei procesuală de exercițiu[26], iar ambele alcătuiesc „capacitatea procesuală” a soților în materie de divorț.

În al treilea rând, potrivit Codului de procedură civilă, capacitatea procesuală de folosință este o cerință esențială pentru ca persoana să fie parte în proces (art. 56), iar calitatea de parte îi conferă acesteia posibilitatea de a‑și exercita drepturile procedurale nemijlocit (personal) sau prin reprezentant [art. 57 alin. (1)]. Prin excepție, partea, persoană fizică, care nu are exercițiul drepturilor procedurale, nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de lege [art. 57 alin. (2)][27].

În al patrulea rând, art. 918 alin. (2) C. pr. civ. are în vedere situația în care, deși soțul reclamant este pus sub interdicție judecătorească, „are capacitatea de discernământ neafectată”, adică, mai direct spus, în fapt, acest soț are discernământ. Soțul aflat în această situație poate cere divorțul „prin reprezentant legal sau personal” (s.n.). Evident, per a contrario, dacă soțul pus sub interdicție judecătorească nu are discernământ, nu poate cere divorțul „personal” (nemijlocit) sau prin reprezentant convențional (mandatar), ci numai prin „reprezentant legal”.

Chiar dacă art. 918 alin. (2) C. pr. civ. se referă numai la „reprezentantul legal”, în cazul acestui soț, cererea de divorț poate fi promovată și de procuror, în condițiile art. 92 alin. (1) C. pr. civ.[28]. Astfel, acest text, preluând dispozițiile art. 45 alin. (1) vechiul C. pr. civ., dispune că procurorul poate porni „orice acțiune civilă”, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege (s.n.). Atâta timp cât art. 918 alin. (2) C. pr. civ. se referă la promovarea cererii de către „reprezentantul legal sau personal”, acesta nu poate fi opus art. 92 alin. (1) C. pr. civ., care vizează dreptul procurorului „de a porni orice acțiune civilă”[29].

În al cincilea rând, pus în corelație cu alin. (1), alin. (2) al art. 918 C. pr. civ., interpretat, de asemenea, per a contrario, conduce la concluzia că soțul cu capacitate deplină de exercițiu (care nu este pus sub interdicție judecătorească), poate cere desfacerea căsătoriei personal (nemijlocit) sau prin reprezentant convențional (mandatar), fără să fie obligat să facă dovada că are capacitatea de discernământ neafectată, deși, în fapt, aceasta ar putea să‑i lipsească.

În al șaselea rând, în cazul divorțului pe cale judiciară prin acordul soților, potrivit art. 930 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ., cererea de divorț poate fi semnată de către un mandatar comun, cu procură specială autentică. Sub aspectul pus în discuție, prevederile art. 930 alin. (1) teza a II‑a vin în coliziune cu cele ale art. 918 alin. (1) C. pr. civ. Pentru unitatea normării și datorită caracterului esențialmente personal al acțiunii de divorț, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să abroge dispozițiile art. 930 alin. (1) teza a II‑a C. pr. civ.

Pentru a concluziona, în temeiul art. 918 C. pr. civ., soțul cu capacitate deplină de exercițiu poate promova cererea de divorț personal (nemijlocit) sau pe cale de reprezentare convențională (mandatar), iar soțul pus sub interdicție judecătorească, dar lipsit de discernământ, o poate promova numai prin reprezentant legal sau procuror. În schimb, soțul pus sub interdicție judecătorească, dar cu discernământul neafectat, poate promova cererea prin reprezentantul legal, personal (nemijlocit) ori prin procuror. Finalmente, art. 918 C. pr. civ. acordă prioritate desfacerii căsătoriei prin divorț la cererea personală (nemijlocită) a soțului interesat.

Această opțiune legislativă este în consens cu cerințele principiului „simetriei actelor juridice”. Într‑adevăr, așa cum încheierea căsătoriei are loc prin „consimță­mântul personal” al soților[30], apare firesc ca la desfacerea ei, indiferent de motivele care o determină și calea procedurală urmată, să prevaleze manifestarea de voință personală (nemijlocită) a fiecărui soț.

n al șaselea rând, semnalăm formularea generatoare de interpretări diverse a expresiei „prin reprezentant legal sau personal” din conținutul art. 918 alin. (2) C. pr. civ. Într‑adevăr, această expresie poate fi înțeleasă și în sensul că „reprezentantul” soțului poate fi „legal” sau „personal”, iar cerința ca soțul să aibă „capacitatea de discernământ neafectată” s‑ar impune și în cazul promovării cererii prin „reprezentantul legal”.

În al șaptelea rând, apreciem că referirea textului analizat la posibilitatea soțului pus sub interdicție judecătorească de a cere divorțul prin „reprezentant legal” este inutilă, întrucât dublează art. 57 alin. (2) C. pr. civ.

În al optulea rând, art. 918 alin. (2) C. pr. civ. este lacunar, în sensul că nu are în vedere și situația în care soțul pus sub interdicție judecătorească are calitatea de pârât. Pentru identitate de rațiune, aceleași soluții legislative se impun și în acest caz.

În al nouălea rând, art. 918 C. pr. civ. este lacunar și fiindcă legiuitorul nu a fost preocupat de situația soțului care, chiar dacă nu este pus sub interdicție judecătorească, în fapt, este lipsit de discernământ din cauza alienației sau debilității mintale[31]. Din punct de vedere juridic, această situație este posibilă datorită decalajului de timp ce există între momentul în care persoana nu are discernământ datorită alienației mintale și momentul în care hotărârea de punere sub interdicție judecătorească rămâne definitivă. În acest caz, soțul ar trebui să poată sta în judecată în calitate de reclamant sau pârât numai dacă este reprezentat în condițiile art. 57 alin. (2) C. pr. civ.

Pentru eliminarea inconvenientelor semnalate, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 918 alin. (2) C. pr. civ., în sensul că „soțul, chiar pus sub interdicție judecătorească, poate sta în judecată personal, cu condiția să facă dovada că are discernământ”.

Pe de altă parte, de principiu, se pune problema dacă soțul pus sub interdicție judecătorească poate cere desfacerea căsătoriei pentru motive ce țin de „starea sănătății” lui, în condițiile art. 373 lit. d) și art. 381 C. civ., precum și ale art. 933 C. pr. civ. În opinia noastră, răspunsul este afirmativ. Astfel, pe de o parte, art. 918 alin. (2) C. pr. civ., fiind plasat în contextul „dispozițiilor comune”, este incident și în cazul „divorțului din motive de sănătate” și, pe de altă parte, punerea sub interdicție judecătorească este dispusă, potrivit art. 164 C. civ., pentru lipsa discernământului datorată alienației mintale. Evident, în cazul analizat, împrejurarea că soțul este pus sub interdicție judecătorească nu constituie motiv ce ține de „starea sănătății” soțului atunci când, în fapt, acesta nu mai suferă de alienație mintală.

4. Continuarea acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului reclamant. Posibilitatea continuării acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului reclamant este reglementată de art. 380 C. civ. și art. 926 C. pr. civ[32]. În concret, în temeiul art. 380 C. civ., dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii pot continua acțiunea de divorț [alin. (1)]. Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât [alin. (2)]. În schimb, potrivit art. 926 alin. (2) C. pr. civ., „când cererea de divorț se întemeiază pe culpa pârâtului și reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moștenitori, aceștia vor putea continua acțiunea, pe care instanța o admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soțului pârât” (teza I). În caz contrar, dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile (teza a II‑a). Facem precizarea că, în temeiul alin. (1), „dacă în timpul procesului de divorț unul dintre soți decedează, instanța va lua act de încetarea căsătoriei și va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului”.

Se poate constata că, spre deosebire de art. 380 alin. (2) C. civ., art. 926 alin. (2) teza a I C. pr. civ. are în vedere și „cererea de divorț”, care trebuie să se întemeieze pe „culpa pârâtului”. În opinia noastră, deosebirea dintre cele două texte este de fond și are drept consecință imposibilitatea continuării acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului pârât, atunci când acesta a introdus cerere reconvențională, chiar dacă instanța a respins cererea soțului reclamant și a dispus desfacerea căsătoriei din culpa lui exclusivă.

În context, facem precizarea că art. 917 C. pr. civ., reglementând regimul juridic al cererii reconvenționale în materie de divorț, nu schimbă calitatea procesuală inițială a soților urmare introducerii acestei cereri. Într‑adevăr, acest articol, sub titlul marginal „cererea reconvențională”, se referă expressis verbis la „soțul pârât” care poate să facă și el „cerere de divorț”.

Față de rolul procedural al cererii reconvenționale[33], din punct de vedere logico‑juridic, aceasta nu poate fi întemeiată pe „culpa soțului pârât”, așa cum impe­rativ impune art. 926 alin. (2) teza I C. pr. civ.

De asemenea, din punct de vedere juridic, este posibil ca divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a soțului reclamant și în alte situații decât cea stipulată de art. 935 C. pr. civ., în care soții, fiind despărțiți în fapt, amândoi sunt responsabili de eșecul căsătoriei. Astfel, potrivit art. 934 alin. (2) C. pr. civ., instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți chiar atunci când numai unul dintre ai a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei[34]Per a contrario și a fortiori, dacă amândoi soții au făcut cerere de divorț, iar cererea soțului reclamant este respinsă și cererea reconvențională este admisă, divorțul va fi pronunțat din vina exclusivă a soțului reclamant. În acest sens, în mod constant, s‑a exprimat și doctrina din domeniu[35].

Cu toate acestea, dacă „cererea de divorț” nu se întemeiază pe „culpa soțului pârât”, iar instanța de judecată a constatat culpa exclusivă a soțului reclamant, care este soț supraviețuitor, rămân aplicabile dispozițiile art. 926 alin. (1) C. pr. civ., adică instanța va lua act de „încetarea căsătoriei” și va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, conform art. 926 alin. (2) teza a II‑a raportat la alin. (1) C. pr. civ.

În opinia noastră, soluția legiuitorului este discriminatorie pentru moștenitorii soțului pârât. Într‑adevăr, acești moștenitori, chiar dacă antecesorul lor nu este culpabil de desfacerea căsătoriei, nu au posibilitatea legală de a continua acțiunea acestuia pentru a‑și apăra drepturile la moștenire în concurs cu soțul reclamant supraviețuitor culpabil de desfacerea căsătoriei. În context, facem precizarea că art. 46 din Constituție garantează dreptul la moștenire fără distincție. Practic, art. 926 alin. (2) C. pr. civ. pune în discuție respectarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 926 alin. (2) teza I C. pr. civ., în sensul că, „atunci când, în timpul procesului de divorț, unul dintre soți decedează, lăsând moștenitori, aceștia pot continua acțiunea, pe care instanța o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soțului supraviețuitor în desfacerea căsătoriei”.

În sfârșit, potrivit art. 926 alin. (4) C. pr. civ., în cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț[36].

În opinia noastră, soluția juridică prevăzută de acest text presupune observațiile care urmează.

În primul rând, art. 926 alin. (4) C. pr. civ. derogă de la dreptul comun atât sub aspectul încetării, cât și al desfacerii căsătoriei. Astfel, potrivit Codului civil, căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți [art. 259 alin. (5)] și este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s‑a pronunțat divorțul a rămas definitivă [art. 382 alin. (1)]. În schimb, în cazul reglementat de art. 926 alin. (4) C. pr. civ., chiar dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului de divorț, căsătoria nu încetează, ci este desfăcută prin divorț. De asemenea, în acest caz, căsătoria nu este desfăcută de la data la care hotărârea de divorț a devenit definitivă, ci de la data introducerii cererii de divorț.

În al doilea rând, la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 a fost abrogat implicit art. 382 alin. (2) C. civ.[37] care, pentru ipoteza analizată, prevedea că data desfacerii căsătoriei este data decesului soțului reclamant.

În al treilea rând, se pune problema naturii juridice a raporturilor dintre reclamant și pârât în intervalul de timp cuprins între data introducerii cererii de divorț și data decesului reclamantului. Având în vedere că, în timpul procesului de divorț, căsătoria continuă să se afle în ființă, cei doi au calitatea de soți. Drept urmare, în acest interval de timp, raporturile dintre ei au natura juridică a raporturilor dintre soți, cu toate consecințele juridice prevăzute de art. 307‑311 C. civ. (drepturile și îndatoririle personale ale soților), de art. 312‑372 C. civ. (drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților) și de alte texte ale Codului civil sau din legi speciale[38].

În al patrulea rând, fiindcă, in terminis, căsătoria este desfăcută din data introducerii cererii de divorț, în intervalul de timp cuprins între acest moment și data decesului reclamantului, raporturile dintre acesta și pârât sunt sustrase retroactiv de sub incidența dispozițiilor legale speciale consacrate efectelor căsătoriei, fiind aduse sub incidența normelor de drept comun.

În al cincilea rând, soluția legislativă prevăzută de art. 926 alin. (4) C. pr. civ., chiar dacă vizează dreptul de moștenire al soțului pârât în calitate de soț supraviețuitor, culpabil exclusiv de destrămarea familiei, antrenează și alte consecințe morale și patrimoniale care privesc acest soț, dar și alte persoane. Concluzia se impune, întrucât textul analizat prevede desfacerea căsătoriei din momentul introducerii cererii fără să facă distincție în raport cu efectele care se produc și persoanele asupra cărora se răsfrâng aceste efecte. Spre exemplu, se pune problema dacă un copil conceput și născut în acest interval de timp este sau nu considerat din căsătoria părinților lui ori, în situația în care reclamantul și pârâtul sunt căsătoriți sub regimul comunității legale, dacă bunurile dobândite de oricare dintre ei sunt sau nu bunuri comune în devălmășie etc.

Pentru evitarea acestor inconveniente, și în consens cu propunerea de modificare a alin. (2), de lege ferenda, sugerăm legiuitorului să modifice și alin. (4) din cuprinsul art. 926 C. pr. civ., în sensul că, „în cazul prevăzut de alin. (2), soțul supraviețuitor, din a cărui culpă exclusivă a fost desfăcută căsătoria, pierde dreptul de a‑l moșteni pe soțul decedat”.

* Articol publicat în volumul Studii de dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, 2018.

** Articol publicat în Dreptul nr. 9/2013.

[1] „Codicele de procedură civilă” sau „Codul de procedură civilă” a fost decretat la 9 septembrie 1865 și promulgat la 11 septembrie 1865, fiind republicat în M. Of. nr. 45 din 24 februarie 1948 și abrogat expres de art. 81 și art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012. Brevitatis causa, pentru evitarea confuziilor, în continuare, în cuprinsul studiului, referirile la acest cod se vor face cu ajutorul expresiei „vechiul C. pr. civ.”.

[2] Legea nr. 202/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2012. În temeiul art. 81 și art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012, implicit, a fost abrogat și Art. I din Legea nr. 202/2010, potrivit căruia a fost modificat și completat vechiul Cod de procedură civilă.

[3] Legea nr. 71/2011 a fost publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

[4] A se vedea: art. 915 alin. (1) teza a II‑a și a III‑a și alin. (2); art. 917; art. 922‑924; art. 926
alin. (2); art. 928 alin. (1) și alin. (2) C. pr. civ.

[5] A se vedea: art. 915 alin. (1) teza a III‑a și alin. (2); art. 917 alin. (1) teza a II‑a, alin. (2) și alin. (4) teza a II‑a; art. 922; art. 923; art. 926 alin. (2)‑(4); art. 928 alin. (1)‑(2) C. pr. civ.

[6] A se vedea: art. 915 alin. (2), art. 921 și art. 927 C. pr. civ.

[7] În legătură cu caracterul obligatoriu al normelor de competență materială și teritorială referitoare la divorț, a se vedea: G. Giurgiu (I), Ș. Beligrădeanu (II), Considerații teoretice și practice în legătură cu noțiunea de domiciliu, în RRD nr. 6/1982, pp. 51‑57; S. Dumitrache (I), V. M. Ciobanu, G. Boroi (II), Unele considerații referitoare la competența teritorială în procesul civil, în Dreptul nr. 5/1997, pp. 44‑52; A. Ștefan, Propuneri de lege ferenda în materia competenței teritoriale a instanțelor în cazul cererilor de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soți, în Dreptul nr. 6/2004, p 130‑132; CSJ, s. civ., dec. nr. 229/1996, în Dreptul nr. 6/1997, p. 111.

[8] Pentru unele detalii în legătură cu natura necontencioasă a divorțului prin acordul soților, a se vedea T. Bodoașcă, Reglementarea divorțului prin acordul soților după modificarea Codului de procedură civilă și a Codului familiei prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în Dreptul nr. 4/2011, p. 29 și urm.

[9] Legea nr. 192/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2006.

[10] Potrivit art. 265 teza I C. civ., toate măsurile date prin prezenta carte (Cartea II, Despre familie) în competența instanțelor judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Este adevărat, în temeiul art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011, până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă, atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după caz, completele specializate pentru minori și familie. În același sens sunt și dispozițiile art. 76 din Legea nr. 76/2012.

[11] „Domiciliul” și „reședința” persoanei fizice nu au semnificația unor „locuințe de fapt”, așa cum, uneori, se exprimă doctrina, ci înțelesul prevăzut de legislația specială din domeniu. Astfel, potrivit art. 27 alin. (1), respectiv art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români (publicată în M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005), domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală, iar reședința este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu. În același sens sunt și art. 87, respectiv art. 88 C. civ.

[12] În acest sens, a se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 1186.

[13] „Locuința comună” a soților și „locuința soțului la care se află copiii” au calitatea de „locuință a familiei”, fiind supuse regimului juridic special prevăzut de art. 321‑324 C. civ. (pentru o analiză aprofundată a acestui regim juridic, a se vedea T. Bodoașcă, I. Maftei, Locuința familiei și bunurile care o mobilează sau decorează în reglementarea Codului civil, în Dreptul nr. 7/2013).

[14] A se vedea art. 25 alin. (2) din Constituție.

[15] În legătură cu obligativitatea înscrierii domiciliului în actul de identitate, a se vedea art. 17 alin. (2) lit. h) din O.U.G. nr. 97/2005.

[16] Referitor la înscrierea în actul de identitate a mențiunii de stabilire a reședinței, a se vedea art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005.

[17] Referitor la dovada domiciliului, a se vedea art. 28 din O.U.G. nr. 97/2005.

[18] Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, nr. 338 din 23 decembrie 2003, p. 1.

19] În legătură cu caracterul imperativ al normelor de competență teritorială în materie de divorț, a se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2106/1972, în CD 1972, p. 271; Trib. jud. Suceava, s. civ., dec. nr. 281/1984, în RRD nr. 6/1984, p. 63.

[20] În context, facem precizarea că Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii promovat de procurorul general de pe lângă această instanță, cu Decizia nr. 4/2013 (publicată în M. Of. nr. 226 din 19 aprilie 2013) a statuat că dispozițiile art. 397 C. civ., referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului, sunt incidente și în cazul cererilor formulate anterior datei de 1 octombrie 2011 și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac. În concret, Instanța Supremă, interpretând și aplicând dispozițiile art. 223 raportate la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, a reținut că art. 396‑404 C. civ., referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac. Sub aspect procedural, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că, atunci când părțile solicită în apel sau recurs aplicarea normelor Codului civil în ceea ce privește exercitarea în comun a autorității părintești, această cerere nu poate fi considerată inadmisibilă, „conform art. 294 alin. (1) vechiul C. pr. civ., în prezent art. 478 alin. (3) C. pr. civ.” (s.n.). Astfel, pe de o parte, nu se poate reține schimbarea cauzei sau a obiectului litigiului prin solicitarea aplicării art. 397 C. civ., deoarece, în acest caz, este vorba despre aplicarea legii în timp, iar nu de modificarea unor elemente ale acțiunii. De asemenea, nu se poate reține că ar fi vorba despre o cerere nouă formulată direct în apel sau recurs, întrucât exercitarea autorității părintești este dispusă de instanță, potrivit art. 919 alin. (2) C. pr. civ., chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț. În opinia noastră, posibilitatea părinților de a solicita direct în apel sau recurs aplicarea art. 397 C. civ. este și trebuie fundamentată juridic pe cerințele principiului prevăzut de art. 49 alin. (1) din Constituție, conform căruia copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor. Subliniem că, în temeiul art. 483 alin. (2) C. civ., părinții sunt obligați să exercite autoritatea părintească „numai în interesul superior al copilului”. Drept urmare, se poate aprecia că „autoritatea părintească”, chiar dacă, potrivit art. 483 alin. (1) C. civ., reprezintă un ansamblu de drepturi și obligații ce revin în mod egal părinților în legătură cu persoana și bunurile copilului, aceasta constituie principala modalitate de realizare a drepturilor copilului.

[21] Pentru unele detalii privind calitatea procesuală, a se vedea I. Leș, op. cit., pp. 63‑64.

[22] Din punct de vedere juridic, este posibil ca persoana, chiar dacă se află sub interdicție judecătorească, să aibă discernământ. Astfel, dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța de judecată pronunță ridicarea ei prin hotărâre definitivă, în condițiile art. 177 C. civ. și art. 935‑942 C. pr. civ. Deci, între momentul „încetării cauzelor” și momentul „rămânerii definitive a hotărârii de ridicare a interdicției”, persoana, chiar dacă nu mai are anihilat discernământul datorită alienației, se află sub interdicție judecătorească (pentru unele detalii în legătură cu instituirea și încetarea interdicției judecătorești, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2‑a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 287 și urm.).

[23] Pentru unele detalii privind controversa doctrinară pe această temă, a se vedea I. Leș, op. cit., pp. 63‑64.

[24] A se vedea: Al. Bacaci, V.‑C. Dumitrache, C.‑C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2005, p. 142; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8‑a, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 243; I. Leș, Proceduri civile speciale, ed. a 2‑a, Ed. All Beck, București, 2003, pp. 116‑117; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2849/1982, în RRD nr. 6/1984, p. 48; Trib. mun. București, s. civ., dec. nr. 2849/1982, cu Notă critică de O. Rădulescu și Notă aprobativă de I. Moroianu, în RRD nr. 6/1984, p. 48.

[25] Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 28 și urm.

[26] Potrivit art. 32 alin. (1) C. pr. civ., condițiile de exercitare a acțiunii civile sunt: capacitatea procesuală [lit. a)]; calitatea procesuală [lit. b)]; formularea unei pretenții [lit. c)]; justificarea unui interes [lit. d)].

[27] „Condițiile prevăzute de lege”, la care se referă art. 57 alin. (2) C. pr. civ., sunt cele stipulate de art. 41 alin. (2) C. civ., pentru persoanele fizice cu capacitate restrânsă de exercițiu, și de art. 43 alin. (2) C. civ., pentru cele lipsite de capacitate de exercițiu.

[28] Pentru unele detalii privind interpretarea art. 92 alin. (1) C. pr. civ., a se vedea I. Leș, op. cit., pp. 156‑157.

[29] Sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, doctrina din domeniu, în considerarea caracterului intuitu personaeal acțiunii de divorț, a decis că cererea de divorț nu poate fi promovată de procuror în condițiile art. 45 alin. (1) din acest Cod (în acest sens, a se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 242; Al. Bacaci, V.‑C. Dumitrache, C.‑C. Hageanu, op. cit., p. 162). Facem precizarea că, atât art. 45 alin. (1) vechiul C. pr. civ., cât și art. 92 alin. (1) C. pr. civ., stabilind condițiile în care procurorul poate promova acțiunea civilă, nu mai exceptează acțiunile strict persoanele. Asemenea acțiuni civile au fost exceptate până la modificarea art. 45 vechiul C. pr. civ. prin art. I pct. 19 din O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000). De fapt, prin Decizia nr. 71/2002 (publicată în M. Of. nr. 309 din 10 mai 2002), Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) vechiul C. pr. civ., excepție prin care s‑a cerut să se constate că acestea constituie o imixtiune în viața intimă, privată și de familie a persoanei, adică o nesocotire a prevederilor art. 26 alin. (1) din Constituție. În esență, instanța constituțională a reținut că, „prin art. 45 alin. (1) C. pr. civ., se dă expresie dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Constituție, conform cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” (pentru unele detalii în acest sens, a se vedea I. Leș, op. cit., p. 157).

[30] A se vedea, spre exemplu: art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1) și art. 271 C. civ.;
art. 1 par. 1 din Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor (adoptată de Organizația Națiunilor Unite la New York, la data de 10 decembrie 1962. România a ratificat această convenție prin Legea nr. 116/1992, publicată în M. Of. nr. 330 din 24 decembrie 1992).

[31] Pentru eliminarea eventualelor interpretări diverse, art. 211 din Legea nr. 71/2011 stabilește că, în sensul Codului civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile „alienație mintală” sau „debilitate mintală” se înțelege o „boală psihică” ori un „handicap psihic” ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social‑juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile (s.n.). Cu toate acestea, în opinia noastră, textul citat este neștiințific sub două aspecte. Astfel, în primul rând, în jurisprudență s‑a statuat că este alienată mintal persoana care suferă de o boală psihică care îi anulează discernământul, precum: oligofrenie de gradul unu, schizofrenie paranoidă, debilitate mintală și oligofrenie și tulburări psihice de tip maniacal (în acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 57/1975, în CD 1975, p. 314; dec. nr. 1246/1977, în CD 1977, p. 235; dec. nr. 105/1980, în RRD nr. 9/1980, p. 63; dec. nr. 1357/1980, în CD 1980, p. 226; dec. nr. 1813/1983, în CD 1983, p. 203; dec. nr. 985/1982, în RRD nr. 3/1983, p. 72). De fapt, „debilitatea mintală” este primul grad al „alienației mintale”. Deci referirea alternativă a textului la „alienație mintală” și „debilitate mintală” imprimă acestuia caracter pleonastic. În al doilea rând, în cuprinsul acestui text, cauza, adică „boala psihică”, este pusă în același plan juridic cu efectul ei, adică cu „handicapul mintal”. Într‑adevăr, în limbajul curent și cel medical de specialitate, „boala psihică” are semnificația unui proces patologic care afectează psihicul persoanei, iar „handicapul psihic” este o infirmitate psihică determinată de o boală psihică. [în acest sens, a se vedea Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a 2‑a, apărut sub egida Academiei Române, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 104, respectiv p. 443; http://www.dictionarmedicalonline.ro/termen_alienatie~mintala.htmhttp://www.dictionarmedicalonline.ro/termen_debilitate~mentala.htm). Pentru aceste motive, sugerăm legiuito­rului ca, de lege ferenda, să modifice toate textele legale care se referă alternativ la „alienație mintală și debilitate mintală”, respectiv la „boală psihică și handicap mintal”, în sensul de a se referi numai la „alienație mintală”, respectiv la „boală psihică”.

[32] Anterior datei de 15 februarie 2013, continuarea divorțului de către moștenitorii soțului reclamant a fost reglementată de art. 6131b vechiul C. pr. civ., text introdus prin art. 219 pct. 12 din Legea nr. 71/2011.

[33] A se vedea art. 209 alin. (1) și (2) C. pr. civ.

[34] Cu unele diferențe de exprimare, care nu‑i schimbă fondul, art. 934 alin. (2) C. pr. civ. a preluat art. 617 alin. (1) vechiul C. pr. civ.

[35] A se vedea: T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familieiop. cit., p. 192; I.P. Filipescu,  A.I. Filipescu, op. cit., p. 250; C. Turianu, Soluții contradictorii din practica judiciară în procesele de divorț când se constată culpa exclusivă a soțului reclamant, în Dreptul nr. 10/1992, p. 85 și urm.

[36] Art. 925 alin. (4) C. pr. civ. a fost introdus prin art. 13 pct. 283 din Legea nr. 76/2012.

[37] Potrivit art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă orice alte dispoziții contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale.

[38] A se vedea, spre exemplu, art. 17 din Legea locuinței nr. 114/1996 (publicată în M. Of. nr. 254 din 21 octombrie 1996 și republicată în nr. 393 din 31 decembrie 1997).