I.Clasificarea acțiunilor directe

La fel ca în doctrina franceză, acțiunile directe se clasifică în acțiuni perfecte care permit blocarea creanței intermediare de la nașterea acesteia, astfel încât subdebitorul nu poate plăti debitorului intermediar, până când acesta nu l-a dezinteresat pe titularul acțiunii directe. Aceste acțiuni directe perfecte sunt rare: acțiunea victimei prejudiciate împotriva asiguratorului de răspundere civilă delictuală (RCA), acțiunea directă a creditorului cu garanție reală asupra unui bun asigurat împotriva societății de asigurări.

Acțiunea directă este imperfectă în ipoteza creanței unui subdebitor ce nu e afectată exclusiv pentru plata titularului acțiunii directe. Subdebitorul nu are nicio obligație față de titularul acțiunii directe până când acesta nu iese din pasivitate și nu intentează acțiunea. Rezultă că, în această ipoteză, subdebitorul se poate libera valabil plătind în mâinile debitorului intermediar. Exemplul clasic de acțiune directă imperfectă este cea prevăzută de art. 1.856 din noul Cod civil (acțiunea introdusă de subantreprenori împotriva beneficiarului construcției).

În funcție de criteriul reglementării, acțiunile directe se clasifică în acțiuni în plată și în răspundere sau garanție.

Acțiunile directe în plată sunt acele acțiuni care, odată exercitate, sting două raporturi obligaționale. Plata pe care o face subdebitorul stinge atât obligația sa către debitorul intermediar, cât și obligația acestuia din urmă către creditorul titular al acțiunii directe.

Acțiunile directe în răspundere sau garanție sunt acordate, de regulă, pentru ca subdobânditorii să obțină repararea prejudiciilor cauzate de fabricanții sau de vânzătorii originari prin neîndeplinirea obligațiilor de garanție pentru vicii ascunse sau de conformitate a lucrului fabricat/vândut. Aceste acțiuni se întâlnesc în cazul grupurilor de contracte sau al contractelor succesive.

 

II.Condiții pentru introducerea acțiunii directe

Pentru a introduce o acțiune directă, creanța creditorului trebuie să fie exigibilă, fără a fi necesar să fie și lichidă sau să existe un titlu executor. De asemenea, este necesar ca debitorul principal sa fie el însuși creditor al terțului urmărit. În principiu, nu este necesar ca debitorul să fie neglijent cu propriile afaceri și/sau insolvabil.

Desigur, creditorul acționează în limita drepturilor debitorului său. Este însă relevant faptul că pârâtul va putea să îi opună excepțiile pe care le-ar fi putut opune propriului său creditor, dar în principiu, nu cele ivite după începerea urmăririi, cum ar fi, de exemplu, o compensație după introducerea acțiunii.

Spre deosebire de acțiunea directă, în cazul acțiunii oblice, creditorul suferă concurența celorlalți creditori asupra valorii ce a fost introdusă în patrimoniul debitorului, în ipoteza admiterii acestei acțiuni. Se întelege astfel interesul pe care l-ar avea creditorul de a introduce o acțiune directă împotriva unui terț debitor al debitorului său, în temeiul căreia valoarea urmărită să treacă din patrimoniul terțului, direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a suporta riscul concursului.

 

III. Efectele acțiunii directe

Dacă analizăm mecanismul acțiunilor directe, rezultă că le putem cataloga în mijloace de conservare a unui activ patrimonial al debitorului intermediar cu funcție de garanție. Un exemplu de acțiune directă perfectă o reprezintă acțiunea directă a victimei contra asigurătorului de răspundere civilă delictuală. Ele imobilizează creanța, astfel încât subdebitorul nu se poate libera valabil decât plătind creditorului titular al acțiunii directe. Mecanismul e asemănător unui sechestru simplificat sau unei popriri. Dimpotrivă, acțiunile directe imperfecte sunt mai fragile, deoarece subantreprenorul sau locatorul nu pot indisponibiliza creanța decât atunci când exercită acțiunea directă. Până în acel moment, creanța contra subdebitorului rămâne în patrimoniul debitorului principal, ea putând fi stinsă printr o plată sau cesionată către un terț.

Analizată ca un mijloc de executare, exercitarea acțiunii directe are efect atributiv, deoarece creditorul poate exercita dreptul debitorului principal împotriva subdebitorului cu toate accesoriile, garanțiile și privilegiile.

Un alt efect este că acțiunea directă nu are efecte novatoare, în sensul că nu stinge vechiul raport obligațional pentru a da naștere unuia nou cu un alt debitor. Această acțiune îi mai dă creditorului unui debitor, fără a-l libera pe cel principal. Motiv pentru care subscriem la opinia că cei doi debitori sunt ținuți in solidum față de creditor.

Acțiunea directă este prescriptibilă extinctiv cu specificitatea că termenul de prescripție este dat de natura creanței propriu-zisă care se plătește. De exemplu, pentru serviciile prestate în baza unui contract de servicii de arhitectură, inginerie, geodezie, prescripția este de 1 an potrivit art. 2520 din noul Cod civil și ne putem imagina situații în care aceștia să fie angajați de antreprenorul general și nu direct de către beneficiarul supraedificatului. Ca urmare, dacă nu există un termen special de prescripție, se aplică termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 din noul Cod civil.

De asemenea, la fostul art. 1488 Cod civil (Cuza), corespunzător art. 1799 C. civ. fr. este prevăzut „dreptul zidarilor, lemnarilor și celorlalți lucrători folosiți la clădirea unui edificiu sau la o lucrare dată în intreprindere, de a introduce o acțiune directă împotriva aceluia pentru care a fost facută lucrarea, pentru a obține plata ce li se datorează, dacă sumele respective nu au fost plătite antreprenorului”. În dreptul francez, art. 12 din Legea nr. 75-1334 din 31 decembrie 1975 a extins această acțiune în favoarea oricăror subantreprenori, indiferent de specificul activității, îndreptată împotriva beneficiarului construcției dacă antreprenorul principal nu plătește o lună după ce a fost pus în întîrziere, suma datorată în baza contractului de subantrepriză. O copie a notificării de punere în întârziere trebuie adresată și beneficiarului final. Aceeași extindere a câmpului de aplicare al acțiunii directe a avut loc și în dreptul belgian, articolul echivalent 1798 din Codul civil belgian fiind modificat printr-o lege din 19 februarie 1990, ce acordă oricărui subcontractant o acțiune directă contra beneficiarului construcției. Orice clauză de renunțare la acțiunea directă va fi considerată nescrisă.

Noul Cod civil prevede în art. 1856 că, acțiunea introdusă de subantreprenori împotriva beneficiarului construcției, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.

Deficiența textului rezultă tocmai din titlul marginal al articolului „Acțiunea directă a lucrătorilor”. Semnalăm că noua redactare ar putea avea însemnate avantaje deoarece, spre deosebire de vechiul art. 1844 din Codul civil Cuza, nu se mai poate interpreta că titularul acțiunii directe este doar salariatul unui antreprenor, în momentul de față fiind fără dubiu că acțiunea directă este pusă la îndemâna tuturor subantreprenorilor, indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice, parte într-un contract individual de muncă sau unul comercial. Ca urmare, credem că Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, ar trebui să renunțe la orientarea conservatoare în această materie: Decizia nr. 3741/25.11. 2014 pronunțată în dosarul nr. 10779/63/2013 și care tinde la interpretarea literală a art. 1488 Cod civil (Cuza), în sensul că aria semantică a expresiei „zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători…” se referă la „salariat” și nicidecum la „subantreprenor”. Această interpretare restrictivă a ÎCCJ scotea din sfera de aplicare a art. 1488 C. civ. (Cuza) pe oricine nu era titularul unui contract individual de muncă. Or, realitatea economică ne arată că mulți din cei de contribuie la finalizarea unui contract de antrepriză de mare anvergură sunt specialiști: topografi geodezi, arhitecți, urbaniști, ingineri proiectanți cu diferite specialități (instalații, inginerie seismică și structuri), specialiști în studii geotehnice, diriginți de șantier care preferă să colaboreze în baza unor contracte încheiate între profesioniști folosind diverse forme de organizare profesională (persoană fizică autorizată, societate comercială cu răspundere limitată cu asociat unic) care exclud calificarea activității ca dependentă. Ca urmare, există posibilitatea ca interpretarea restrictivă a textului să aibă în continuare adepți datorită denumirii marginale a art. 1856 din noul Cod civil și practicii ÎCCJ. Cu toate acestea, tendința legiuitorului european este de a extinde aria de aplicare a acțiunii directe, cel puțin în sfera contractelor de achiziție publică. Dreptul subcontractanților de a fi plătiți direct de către autoritatea contractantă a fost reglementat de legiuitorul român prin art. 218 alin. (13) din Legea nr. 98/2016 a achizițiilor publice, care reprezintă o transpunere a art. 71 alin. (7) din Directiva nr. 2014/24/UE: „Statele membre pot să prevadă în dreptul intern norme (…) sau să le aprofundeze pe cele referitoare la plățile directe către subcontractanți, stipulând, de exemplu, ca aceste plăți să fie efectuate fără ca subcontractanții să fie nevoiți să solicite o astfel de plată directă”.

Reglementările cuprinse în Legea nr. 98/2016 au fost completate prin normele de aplicare a acesteia, respectiv art. 150 din H.G. nr. 395/2016, dar care nu clarifică neapărat art. 218 din Legea nr. 98/2016, deoarece se referă la „clauze contractuale obligatorii privind cesiunea de creanță în favoarea subcontractanților”. Regretabila lipsă de consecvență a legiuitorului secundar face ca art. 150 din H.G. nr. 395/2014 să vină cu o inovație ce se îndepărtează atît de textul art. 218 din Legea nr. 98/2016, cât și de scopul avut în vedere de Directiva nr. 2014/24/UE: „statele membre ar trebui, de asemenea, să aibă libertatea de a pune la dispoziție mecanisme pentru plățile directe către subcontractori”, întrucât se referă la mecanismul juridic al cesiunii de creanță (de la contractantul principal la subcontractant). Acest mecanism este străin de abordarea legiuitorului primar și comunitar, care s-a orientat spre dreptul la plată directă al subcontractanților văzut ca beneficiu legal acordat unor anumite categorii de creditori. Opțiunea legiuitorului secundar nu este doar o inconsecvență teoretică, ea are și consecințe practice. Cesiunea de creanță spre a fi eficace pentru subcontractant, implică o serie de formalități (eg. existența unei solicitări din partea subcontractantului de a fi plătit direct, acceptată de autoritatea publică beneficiară, notificarea către debitorul cedat, dată certă, existența unui proces verbal de recepție tripartit care atestă executarea întocmai și la timp a obligației de către subantreprenor). Neîndeplinirea acestor formalități – care presupun colaborarea dintre beneficiarul autoritate publică, antreprenor principal și subantreprenori – conduc în final la ineficacitatea art. 150 din H.G. nr. 395/2016 din perspectiva subantreprenorului care și-a îndeplinit obligațiile, dar care nu găsește înțelegere nici la antreprenorul principal și nici la beneficiarul autoritate publică și trebuie să recurgă la justiție. Din perspectiva acestui subantreprenor, art. 150 din H.G. nr. 395/2016 nu e decât o nouă mostră de balast legislativ.

 

Articol preluat de pe www.juridice.ro