Daunele morale, în literatura juridică

Aşa cum, pe bună dreptate, s-a subliniat în literatura noastră juridică, nicio societate de ieri sau de azi, nu a găsit un sistem de mijloace juridice şi nejuridice, care să repare pe deplin şi în toate cazurile daunele morale. Mai mult, se cunosc numeroase cazuri de daune morale, ca de exemplu, cele rezultate din mutilări sau desfigurări, cele constând în dureri fizice şi psihice, în atingeri aduse demnităţii şi reputaţiei unei persoane, a căror reparare, fie ea nepatrimonială sau patrimonială, abia dacă poate aduce victimelor unele alinări sau satisfacţii. Tocmai pentru că se cunosc neajunsurile şi dificultăţile pe care le prezintă încă sistemele ce conţin măsuri de reparare a daunelor morale, se impune ca, în paralel cu folosirea mijloacelor de reparare oferite de aceste sisteme, să se identifice şi alte posibilităţi de reparaţie, însă fără restrângerea ori nesocotirea mijloacelor existente şi aplicabile, deja. Acest demers privind identificarea unui sistem mixt de reparare a daunelor morale, prin mijloace deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale, eficiente şi acoperitoare, este expresia realizării principiului reparaţiunii integrale a prejudiciului.[1]

Determinarea compensaţiilor băneşti cuvenite persoanei vătămate este lăsată la lumina şi înţelepciunea judecătorului care, de la caz la caz, va aprecia în funcţie de anumite criterii valoarea compensaţiei, pentru a nu crea pentru victimă posibilităţi de câştig nejustificat. Metoda de determinare ştiinţifică, prin probe concludente a daunelor morale este dificilă, uneori imposibilă. Astfel, se pot face cercetări privind personalitatea şi psihologia victimei în funcţie de mediul social şi principiile etice ale timpului şi societăţii respective. Ea poate însă impulsiona unele victime în a-şi exacerba şi exhiba suferinţa, reală sau imaginară, punând pe judecător în situaţia jenantă de a măsura intensitatea unor astfel de stări sau manifestări. Bunăoară, durerea fizică poate fi determinată în intensitate, practica altor ţări recurgând la medicina legală în acest sens. De asemenea, gradul de incapacitate de muncă poate fi determinat, după cum poate fi determinat şi gradul de handicap şi consecinţele acestuia, luându-se ca reper starea fizică şi psiho-sociologică a persoanei, avută anterior. Judecătorul apreciază atât cuantumul compensaţiei, cât şi modul de plată într-o sumă globală sau plătibilă în rate lunare, trimestriale sau semestriale, această din urmă modalitate fiind mai potrivită în cauza daunelor ce rezultă din vătămări corporale, cu evoluţie în timp şi supuse unor reevaluări periodice. În privinţa criteriilor de determinare a compensaţiei se pune problema dacă judecătorul este ţinut a le arăta în detaliu, ori este suficientă o motivare generală bazată pe echitate.[2]

Repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin despăgubiri băneşti – posibilă sau imposibilă?

S-a spus că imposibilitatea reparării băneşti decurge din incompatibilitatea dintre natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii. Banii nu pot înlocui ceea ce este inestimabil. Întrucât despăgubirile au un caracter pecuniar, ele nu pot repara decât un prejudiciu evaluabil în bani. Ori, onoarea familiei, reputaţia persoanei, satisfacţia de a avea alături soţia şi copiii – toate acestea nu fac parte din patrimoniu. Durerea nu poate fi preţuită în bani. Cel care şi-a văzut familia dispărută într-un accident feroviar nu va fi alinat dacă va primi bani din partea companiei de transport. Câteva hârtii de o mie de franci nu vor putea readuce tatălui afecţiunea fiului care şi-a pierdut viaţa din cauza unui terţ. Aşadar, atunci când este vorba de prejudicii morale, ”acestea nu pot fi reparate prin echivalentul lor în bani”, întrucât ”viaţa omului, sănătatea, numele, onoarea persoanei nu pot fi evaluate în bani şi, prin urmare, nu se poate pune problema reparării acestor prejudicii pe cale materială”.[3]

Pe de altă parte, dificultăţile întâmpinate la evaluarea daunelor morale nu sunt insurmontabile. Deşi suntem în prezenţa unor prejudicii deosebit de valoroase, este posibilă stabilirea cuantumului indemnizaţiei cuvenite. Gravitatea şi importanţa prejudiciului moral apreciate de instanţă vor conduce la stabilirea despăgubirii băneşti, în fiecare caz în parte.[4]

Instanţele de judecată au fost preocupate, îndeosebi după 1989 să-şi fundamenteze soluţiile de acordare a daunelor morale pe argumente juridice şi deopotrivă echitabile. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a decis că, în mod greşit, a fost respinsă cererea părţii civile de acordare a sumei de 1.000.000 lei despăgubiri reprezentând daune morale pentru uciderea tatălui său de către inculpat. Instanţa de fond a motivat respingerea cererii prin faptul că moartea unei persoane nu poate fi compensată prin nicio sumă de bani. Este adevărat că nicio sumă de bani nu poate compensa o astfel de pierdere, dar aceasta nu înseamnă că pentru trauma psihică produsă părţii vătămate nu este cazul să se acorde despăgubiri. Dimpotrivă, avându-se în vedere suferinţa pricinuită părţii civile, care a fost marcată de moartea tatălui său, prin cererea formulată de aceasta apare întemeiată şi, ca atare, trebuie admisă. Suma solicitată a fost redusă însă la jumătate, întrucât inculpatul a săvârşit infracţiunea de omor în stare de provocare.[5]

Se poate angaja răspunderea avocatului pentru daune morale, derivând din neîndeplinirea obligaţiilor?

Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. În exercitarea profesiei, avocatul este dator să acţioneze pentru asigurarea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, după rigorile Constituţiei, ale legii în general, ale Statutului profesiei, ale Convenţiilor internaţionale la care România este parte şi ale regulilor eticii profesionale (art. 1 din Statut). Atunci când îndeplineşte anumite acte specifice pentru executarea contractului de asistenţă juridică, cum ar fi redactarea acţiunii sau a unei căi de atac, prezentarea la proces şi susţinerea cauzei în reprezentarea clientului, susţinerea apărării clientului, avocatul îşi asumă obligaţii de rezultat. Delimitarea obligaţiilor avocatului prezintă relevanţă în ce priveşte angajarea răspunderii acestuia. Astfel, în îndeplinirea obligaţiei de mijloace, avocatul este dator a depune diligenţă şi a pune în practică toate cunoştinţele sale teoretice şi practice de natură juridică în raport de prevederile Constituţiei, legile obiective, statutul profesiei sale, convenţiile internaţionale la care România este parte şi regulile eticii profesionale, chiar dacă o astfel de obligaţie se circumscrie în general rigorilor conduitei ”unui bun gospodar” sau ”unui bun părinte de familie”. Ca urmare, dacă a depus o astfel de diligenţă, chiar dacă nu a câştigat procesul (asupra soartei acestuia având a se pronunţa instanţa de judecată), avocatul şi-a îndeplinit obligaţia. [6]

Faţă de rigorile exercitării profesiei de avocat, impuse de principiile şi regulile fundamentale enunţate, avocatul este dator a cunoaşte la zi legislaţia şi practica judiciară, formându-şi deci o pregătire profesională fără cusur, deoarece misiunea sa, aşa cum s-a arătat, este pusă în slujba adevărului şi a justiţiei. Cu alte cuvinte, avocatului nu-i este permis să spună ”eu, personal, atât am putut ”. Atunci când are de îndeplinit obligaţii de rezultat, răspunderea avocatului este antrenată dacă acel rezultat nu a fost îndeplinit. Dacă clientului i-au fost cauzate pagube, avocatul este răspunzător de repararea lor. Cu atât mai mult, avocatul este răspunzător dacă fapta sa este urmarea relei credinţe, a unei neglijenţe grave ori a abuzului.[7]

În practica internaţională, de multe ori, se întâlnesc cazuri de atragere la răspundere civilă a avocatului pentru neexecutarea obligaţiilor profesionale. Spre exemplu, după anii 1980, instanţele judecătoreşti din statul Texas tot mai mult sunt chemate să se pronunţe asupra regulilor şi condiţiilor în care avocaţii urmează a fi atraşi la răspundere civilă, în special cu privire la relaţiile fiduciare dintre avocat şi client, confidenţialitate, etc. Recent, la 12 noiembrie 2012, Curtea Supremă de Justiţie din Statul Pennsylvania în cauza Coleman vs. Duane Morris a stabilit responsabilitatea avocatului pentru acordarea unei consultaţii eronate la încheierea unui contract. Avocatul în mod eronat a consultat clientul că acesta nu urmează să achite taxele şi restanţele fiscale a întreprinderii vândute. La fel, într-o altă cauză, Curtea Supremă de Justiţie a Statului New York a stabilit încălcarea obligaţiei de loialitate şi conflict de interese a avocatului, care a reprezentat ambele părţi la încheierea unui contract de înstrăinare a bunurilor reclamantului pentru faptul că nu a informat reclamantul despre acţiunile dăunătoare ale celeilalte părţi contractante. Importanţa răspunderii juridice civile a avocaţilor faţă de clienţi a dezvoltat, în mai multe ţări, specializarea firmelor de avocatură în reprezentarea intereselor clienţilor împotriva avocaţilor neglijenţi. În societatea contemporană, fenomenul răspunderii civile a avocaţilor apare tot mai răspândit în sistemul relaţiilor juridice. [8]

Conform normelor Codului civil şi art. 61 al Legii cu privire la avocatură, avocatul răspunde pentru repararea prejudiciului material cauzat în procesul exercitării profesiei de avocat. Relaţia dintre client şi avocatul care activează sub forma organizatorică de cabinet este una directă şi clară. Răspunderea avocatului faţă de client pentru erorile şi omisiunile comise este şi ea una directă şi clară, iar forma de cabinet nu oferă avocatului protecţia de limitare a răspunderii faţă de client.[9]

Putem discuta însă şi despre o răspundere pentru prejudiciul moral produs prin erori sau omisiuni ale avocatului? Spre exemplu, în cazul în care clientul, în urma unei soluţii nefavorabile dată de către instanţă, drept consecinţă a neexecutării conforme a obligaţiilor de către avocat, suferă un prejudiciu de natură psihologică, poate acesta să solicite acordarea de despăgubiri cu titlu de daună morală?

Deşi răspunderea instituită prin lege se rezumă strict la o reparare a prejudiciului material, consider că este necesară o raportare la realitate, prin evaluarea tuturor posibilelor situaţii care pot să atragă nu doar o răspundere de natură materială, ci şi de natură morală. Într-un domeniu care pune accentul pe profesionalism şi conduită ireproşabilă, este inadmisibil ca prin lipsa de pregătire sau omisiunea vădită să i se cauzeze clientului un prejudiciu de natură morală, fără a putea exista şi o răspundere în această materie.

Ce se va întâmpla în cazul avocatului stagiar? Cum trebuie să fie făcută tragerea la răspundere a acestuia?

Situaţia devine mai nuanţată, atunci când în relaţia dintre avocat şi client mai apare şi avocatul stagiar. În domeniul de consultanţă juridică şi participare pe dosare civile, avocatul stagiar dispune aproape de toate drepturile unui avocat definitiv, inclusiv dreptul de a pleda în faţa judecătoriilor şi curţilor de apel. Totuşi, stagiarul activează sub supravegherea avocatului îndrumător, care îi „validează” contractele cu clientul. Apare întrebarea în ce măsură activitatea de „supraveghere” şi „validare” a avocatului îndrumător este generatoare de răspundere profesională pentru avocatul respectiv. Situaţia 1: acordarea asistenţei clienţilor avocatului îndrumător. Avocatul îndrumător poate implica avocatul stagiar în procesul de acordare a asistenţei juridice clienţilor proprii. Acordarea asistenţei juridice de către avocatul stagiar clienţilor avocatului îndrumător are loc sub supravegherea, îndrumarea şi indicaţiile avocatului îndrumător. Acest fapt determină existenţa unor raporturi de prepuşenie, şi, în situaţii de aplicare a răspunderii civile pentru asistenţa juridică acordată, implică regimul juridic al răspunderii conform art. 604 şi art. 1403 Cod civil, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Prin urmare, dacă avocatul îndrumător a încredinţat acordarea asistenţei, în totalitate sau parţial, avocatului stagiar, tot primul va fi răspunzător în faţa clientului pentru neexecutarea obligaţiilor. Situaţia 2: acordarea asistenţei clienţilor avocatului-stagiar. Legea cu privire la avocatură în art. 15 alin. (3) prevede dreptul avocatului stagiar de a acorda, contra plată, asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor, curţilor de apel şi autorităţilor publice. Prin urmare, avocatul stagiar poate avea statut de parte contractantă în acordul cu clientul şi, conform art. 15 alin.(4) al Legii cu privire la avocatură, poartă răspundere personală pentru calitatea asistenţei juridice acordate. Totuşi, în cazul în care clientul va insista contractual asupra unei implicări mai active din partea avocatului îndrumător, contractul ar putea prevedea şi anumite situaţii, când avocatul îndrumător răspunde solidar sau subsidiar cu avocatul stagiar. Asemenea clauze trebuie să reprezinte produsul unei negocieri cu clientul şi ar putea însemna un cost mai mare pentru client în schimbul unei siguranţe mai ridicate.[10]

Prejudiciul moral şi criteriile de apreciere

În doctrina franceză s-a spus că dauna morală este aceea care nu aduce atingere patrimoniului. Prejudiciul moral este dauna care atinge interesele extrapatrimoniale şi neeconomice ale persoanei, lezând drepturile personalităţii. În doctrina română s-a susţinut că ”prejudiciul moral”, în înţelesul primit de doctrină şi jurisprudenţă, cuprinde atât vătămările aduse persoanei în onoarea, demnitatea, poziţiunea socială, creditul, libertatea sau reputaţiunea sa, cât şi pe acelea care constituie o lezare a sentimentelor sale de afecţiune”. Prejudiciile morale reprezintă ”suferinţe sau neplăceri de ordin fizic sau psihic, dar nici într-o măsură pierderi materiale”. ”Prejudiciul este nepatrimonial dacă nu poate fi exprimat şi constatat în bani. De exemplu, prejudiciul care constă în atingerea onoarei şi reputaţiei de care se bucură o persoană, dar prin care nu s-a cauzat nicio pagubă patrimonială”. În literatura juridică română s-a încercat o definire prin antiteză a celor două mari categorii de prejudicii civile: prejudicii patrimoniale şi prejudicii morale: ”Spre deosebire de paguba materială, care fie diminuează patrimoniul victimei, fie o lipseşte de un beneficiu pecuniar viitor pe care aceasta l-ar fi realizat în mod neîndoielnic, dauna morală nu aduce nicio pierdere de ordin pecuniar.” [11]

În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere vârsta, profesia, nivelul de pregătire şi de cultură generală al persoanei vătămate, tocmai datorită faptului că fiecare individ acordă valorilor o preţuire diferită în funcţie de aspiraţiile sale. În dreptul elveţian se subliniază că exigenţa unei leziuni importante este realizată atunci când integritatea fizică sau mentală suferă, independent de micşorarea capacităţii de câştig, o alterare evidentă sau gravă. Integritatea fizică şi psihică, sănătatea, speranţa de viaţă, sentimentele de afecţiune etc., sunt valorile morale cele mai scumpe ale fiinţei umane. Fiind considerate de societate valori morale, acestea sunt reglementate şi recunoscute ca făcând parte din sistemul drepturilor nepatrimoniale ale fiecărei fiinţe umane. Importanţa prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimonială căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată această valoare şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana vătămată. Dacă valorile morale au fost alterate în mare măsură, atunci prejudiciul moral cauzat este extrem de important. Dacă, dimpotrivă, aceste valori au fost lezate într-o mai mică măsură, şi prejudiciul moral va fi mai puţin important. În funcţie de importanţa valorii lezate pentru persoana vătămată, judecătorul poate aprecia importanţa prejudiciului moral cauzat. Este necesară această apreciere a importanţei prejudiciului moral pentru a se proceda la repararea corectă a acestuia. Prin urmare, importanţa valorii morale lezate constituie un criteriu de apreciere a prejudiciului moral, deoarece orice prejudiciu moral presupune lezarea unor valori nepatrimoniale.[12]

Un alt criteriu de apreciere a prejudiciului moral este durata menţinerii consecinţelor vătămării pe plan fizic şi psihic, adică durata prejudiciului. Din acest punct de vedere pot exista două situaţii şi anume: urmările vătămării să fie temporare, trecătoare sau să fie permanente. Chiar dacă urmările vătămării sunt trecătoare, în funcţie de durata leziunilor suferite şi de importanţa acestora pentru persoana vătămată, aceasta poate pretinde daune morale. Leziunile sau vătămările permanente sunt resimţite de victimă toată viaţa. Astfel, o instanţă, acordând daune morale, a reţinut că victima a rămas cu o infirmitate permanentă, iar datorită[13] urmărilor permanente ale agresiunii, este incontestabil că partea civilă a suferit certe prejudicii fizice şi deosebit psihice, rămânând marcată pe întreaga durată a vieţii. Instanţa a apreciat, în baza raportului de expertiză medico- legală, că infirmitatea este permanentă, iar nu temporară, ceea ce marchează persoana vătămată pe întreaga durată a vieţii. Aceasta este o apreciere a prejudiciului sub aspectul duratei menţinerii consecinţelor vătămării. În literatura juridică elveţiană s-a apreciat că o lezare a integrităţii corporale este considerată permanentă dacă se prevede că ea va subzista cu cel puţin aceeaşi gravitate în timpul întregii vieţi. De asemenea, în legislaţia eleveţiană există stipulat expres în art. 24 alin. (1) din Legea despre accidente din martie 1981, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1984, că ”dacă în urma accidentului, asiguratul suferă un prejudiciu important şi de durată cauzat integrităţii fizice sau mentale, el are dreptul la o indemnizaţie echitabilă, pentru atac la integritate. Prin urmare, persoana vătămată poate pretinde o indemnizaţie dacă prejudiciul cauzat este ”important şi de durată”. De aceea, pentru a acorda o indemnizaţie, judecătorul trebuie să aprecieze prejudiciul moral sub aspectul importanţei şi al duratei leziunilor. Ca urmare, acestea constituie criterii de apreciere a prejudiciului moral. [14]

Controversă. Tribunalul Suprem: Nu se pot acorda reparaţii materiale pentru prejudicii de ordin moral

Controversa referitoare la repararea bănească a daunelor morale, care a avut loc în anii 1944-1952, s-a încheiat practic prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952, privind imposibilitatea de a se acorda despăgubiri (reparaţii materiale) pentru prejudicii de ordin moral. [15]

Nu se pot acorda despăgubiri (reparaţii materiale) pentru prejudicii de ordin moral. Efectul acestei decizii de îndrumare, care statua că acordarea de despăgubiri băneşti pentru repararea unor prejudicii nepatrimoniale are la bază ”ideea burgheză a transformării într-o sumă de bani a suferinţei morale şi a speculării unui prejudiciu moral, ca mijloc de îmbogăţire” a fost radical. De la acea dată, instanţele judecătoreşti, de toate gradele, au încetat să mai acorde despăgubiri băneşti pentru prejudiciile nepatrimoniale. Astfel, Colegiul civil al Tribunalului Suprem, prin decizia nr. 29 din 13 ianuarie 1953, a hotărât că înglobarea de către Curtea Tîrgu Mureş, în suma de 100.000 lei, acordată drept despăgubiri urmaşilor victimei unui accident de cale ferată, şi a ”daunelor morale” constând în ”atingerea adusă afecţiunii de familie”, este greşită. În motivarea acestei decizii s-au arătat, printre altele, şi cele ce urmează. ”Este de principiu că victima unui fapt ilicit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit şi, în consecinţă, repararea daunelor materiale trebuie făcută fie în natură, fie, atunci când repararea în natură nu este cu putinţă, printr-un echivalent bănesc. Atunci când este însă vorba de un prejudiciu moral, repararea nu se poate face decât în natură, prin mijloacele cele mai potrivite, condamnarea penală în cazul unei infracţiuni, publicarea hotărârii de condamnare etc., căci este contrar principiului socialist, consfinţit prin Constituţie, că în statul democrat popular numai munca este izvor de venit, ca să se compenseze băneşte, transformându-se într-un izvor de îmbogăţire fără muncă, suferinţa morală, cum este aceea produsă de moartea unei rude apropiate. În speţă, este necontestat că soţia şi copiii minori ai victimei au dreptul la daune materiale corespunzătoare ajutorului material ce-l primeau de la victimă, care îi întreţinea din salariul său, asigurându-le existenţa şi educaţia. Instanţa de fond a călcat însă principiul expus mai sus, atunci când a înglobat în suma acordată ca despăgubiri şi daunele morale constând în atingerea adusă afecţiunii de familie ”.[16]

Seducţia, o formă tentantă de acordare a daunelor morale

În România, seducția a fost definită ca infracțiune până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, în 2014, ca fiind, conform art. 199 al Codului penal 1969, ”fapta aceluia care, prin promisiuni de căsătorie, determină o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani de a avea cu el raport sexual”. În Noul Cod penal noțiunea de ”seducție” nu mai este definită ca infracțiune, dar există mai multe infracțiuni care se aplică în mod specific abuzului sexual al minorilor.[17]

Prin sentinţa penală nr. 27/11.01.2001 rămasă definitivă, Judecătoria Novaci- Gorj, a analizat existenţa unui prejudiciu moral pentru provocarea de suferinţe psihice părţii vătămate.

Prima instanţă, reţinând că inculpatul a întreţinut relaţii intime cu partea vătămată, minoră, o bună vreme, timp în care a făcut-o să înţeleagă că o va lua în căsătorie, sens în care, de comun acord, au depus actele necesare la Primăria oraşului Novaci. S-a mai stabilit că partea vătămată rămăsese însărcinată, fiind, la data depunerii actelor la Starea civilă, în luna a III-a de sarcină. În ziua în care cei doi trebuiau să se prezinte la Ofiţerul stării civile, inculpatul a refuzat să vină, evitând-o, de atunci, pe minora parte vătămată. A fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 199, alin. (1) C.pen., fiind, totodată, obligat să plătească părţii vătămate, constituită parte civilă, suma de 3.000.000 lei daune morale. S-a apreciat că, prin fapta sa, inculpatul a produs părţii vătămate un prejudiciu moral, constând în aceea că a supus-o unor împrejurări jenante, ea prezentându-se inutil şi singură în faţa ofiţerului de stare civilă, cât şi discuţiilor nerezonabile din partea celor prezenţi, a părinţilor săi, elemente de natură a-i provoca suferinţe psihice, şi care, în mediul din care aceasta provenea, au mare importanţă.[18]

Consiliul Europei, cu privire la repararea daunelor morale

Între 21-25 iulie s-a ţinut la Londra un Colocviu sub auspiciile Consiliului Europei care a făcut ţărilor membre recomandările ce urmează, cu privire la repararea daunelor morale.

1. Dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează- strict vorbind- unei evaluări pecuniare. Semnificaţia şi conţinutul său exact prezintă diferenţe nesemnificative în diferitele sisteme de drept.

2. Principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte în cazul de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalităţii umane ca defăimarea, amestecul în viaţa privată, sechestrarea ilegală a persoanei.

3. În caz de deces repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei dacă repararea este justificată în mod deosebit.

4. De asemenea, repararea daunelor morale se justifică în anumite cazuri de atingeri aduse raporturilor de familie. Nu poate fi acordată o despăgubire pentru ruptura logodnei decât dacă logodnicul (logodnica) a suferit – prin aceasta- un grav prejudiciu moral. Din durata, de regulă, scurtă a logodnei nu este posibilă considerarea altor aspecte ale raporturilor de familie.

5. Despăgubirea are ca scop de a da o compensare sau satisfacţie victimei. În anumite cazuri percepute, cuantumul compensaţiei va putea fi determinat şi de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna.

6. Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească, şi măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare.

7. La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincţie între dauna materială şi dauna morală.

8. În cazurile constatate, reparaţia poate fi acordată sub formă de vărsăminte periodice. În aceste cazuri este indicat ca beneficiarii să fie protejaţi împotriva devalorizării monedei.

9. Problema reparării daunelor morale a fost examinată în raport cu asigurarea răspunderii civile şi asigurarea obişnuită. În materia asigurării răspunderii civile, garanţia asigurătorului trebuie să se extindă, în cazul leziunilor, până la despăgubirea prejudiciului moral. În domeniul asigurărilor a fost evocată oportunitatea de a extinde sfera de aplicare până la acoperirea prejudiciului moral.

10. Văzând importanţa practică a asigurărilor, ar fi utilă organizarea unui schimb de idei între reprezentanţii societăţilor de asigurări şi juriştii specialişti în materia daunelor morale.

11. Este regretabilă constatarea unei mari diferenţieri la sumele acordate atât în cadrul aceleiaşi legislaţii, cât şi între diversele ţări membre ale Consiliului Europei.

12. Trebuie luate măsuri atât pe plan naţional, cât şi pe plan european pentru a suplini lipsa de informaţii asupra sumelor acordate ca despăgubiri în cazuri similare. Trebuie încurajat studiul folosirii calculatoarelor în strângerea şi stocarea informaţiilor în materie.

13. Ca măsură imediată, Consiliul Europei trebuie să strângă date cu privire la despăgubirile acordate în fiecare ţară şi pe care să le pună la dispoziţie persoanelor şi instituţiilor interesate.

14. Consiliul Europei trebuie să încerce armonizarea legislaţiilor cu privire la repararea daunelor morale în caz de leziuni corporale.[19]

Devalorizarea monedei, o problematică în acordarea daunelor morale?

Consiliul Europei recomanda protejarea beneficiarilor de sume acordate cu titlu de daună morală împotriva devalorizării monedei. Acest fapt este unul de la sine înţeles, întrucât vorbim despre repararea unui prejudiciu esenţial, de natură nepatrimonială, aflat în legătură indisolubilă cu persoana. Însă, în acest caz, nu putem discuta şi despre o lezare a drepturilor celui care este chemat să răspundă în faţa instanţei? Dacă prestaţiile la care este supus acesta din urmă sunt în mod considerabil mai mici decât cele stabilite la data pronunţării hotărârii, ar fi cu mult mai favorabilă aplicarea unei plăţi raporându-se strict la devalorizare.

Controverse juridice:

1. Se vor acorda despăgubiri cu titlu de daună morală în caz de inconştienţă totală şi definitivă a victimei?

În practica judiciară sunt frecvente cazurile în care victimele unor fapte ilicite, suferind vătămări corporale, solicită repararea daunelor morale, separat de repararea daunelor patrimoniale. Dintre vătămările şi leziunile corporale cele mai grave sunt acelea în urma cărora victima a devenit inconştientă total şi definitiv; uneori acestea sunt chiar mai grave decât vătămările care au produs moartea victimei, cel puţin sub aspectul consecinţelor ulterioare pentru persoanele apropiate acesteia. [20]

Tribunalul Militar Cluj, prin sentinţa penală nr. 172 din 16 octombrie 1992 a reţinut că partea vătămată, ca urmare a unui accident de circulaţie, a suferit leziuni psihice cu caracter ireversibil, constatându-se prin expretiza medico-legală efectuată în cauză, că prezintă o demenţă posttraumatică, cu atrofii corticale şi dilatarea sistemului ventricular cerebral, pierzându-şi capacitatea de muncă, în totalitate, şi necesitând supraveghere din partea altei persoane, datorită[21] tulburărilor psihice. În soluţionarea cauzei, Tribunalul Militar Cluj refuză daunele morale solicitate pentru partea vătămată, în sumă de 15.000 lei/ lună, cu motivarea că ”acestea nu justifică pretenţia de a servi pentru agrement sau compensaţia pierderilor suferite în plan de demenţă continuă pe  care-l prezintă”. S-a exclus ipoteza ca partea vătămată să-şi poată resimţi vreodată prejudiciul suferit pe plan psihic. Instanţa a considerat că starea psihică a victimei nu permite acordarea vreunei indemnizaţii, cu titlu de daune morale, întrucât aceasta nu şi-ar mai atinge scopul de a alina suferinţele sau de a compensa prejudiciul moral. Deşi rudele apropiate ale persoanei vătămate (fiul şi soţia) s-au constituit ca părţi civile, în perioada urmăririi penale, conform art. 15 alin. (2) C.pr.pen, făcând precizarea în cerere că vor arăta cuantumul sumei în instanţă, Tribunalul Militar Cluj nu le-a citat pentru a-şi susţine cererea. Instanţa nu s-a preocupat de acest aspect al dreptului terţelor persoane la repararea propriului prejudiciu moral. Este cert că acestea au suferit daune morale, pentru că era şi este necesar să-şi consacre tot timpul îngrijirilor unui om inconştient, să-l supravegheze permanent, astfel cum constatase expertiza medico-legală la mai mult de un an de zile de la accident. [22]

S-a considerat că partea vătămată, neresimţind handicapul pricinuit de autorul faptei ilicite nu suferă un prejudiciu moral, fiindcă nu este conştientă de starea sa şi de viaţa pe care urmează s-o ducă în continuare. Dacă nu eşti conştient, nu poţi avea o suferinţă psihică, întrucât orice suferinţă psihică presupune o conştientizare a handicapului pe care îl ai în contextul relaţiilor sociale în care trăieşti. Această condiţie, de a resimţi în vreun fel prejudiciul suferit, trebuie cerută şi verificată (printr-o expertiză medico-legală) pentru acordarea indemnizaţiei. Or, instanţa militară a exclus o asemenea ipoteză, motiv pentru care, în această situaţie, trebuia pusă problema dreptului terţelor persoane la reparare morală, cu atât mai mult cu cât acestea s-au constituit ca părţi civile. [23]

Pentru soluţionarea problemelor apărute cu privire la dreptul terţelor persoane la reparare morală, cu ocazia Colocviului de la Londra din 21-25 iulie 1969, Consiliul Europei s-a angajat să încerce armonizarea legislaţiilor cu privire la repararea daunelor morale în caz de leziuni corporale. Pe această linie de gândire a fost adoptată, la 14 martie 1975, Rezoluţia 75-7 a Comitetului Miniştrilor cu privire la repararea daunelor morale în caz de leziuni corporale şi deces. În art. 13 al acestei Rezoluţii se prevede: ”Tatăl, mama şi consortul victimei care, din pricina unei lezări a integrităţii fizice sau mintale a acesteia, îndură suferinţe psihice, nu pot obţine repararea acestui prejudiciu decât în prezenţa unor suferinţe cu un caracter excepţional; alte persoane nu pot pretinde o astfel de reparare”. De asemenea, capitolul 19 al Rezoluţiei citate prevede: ”Sistemele juridice care, actualmente, nu acordă un drept la reparare pentru suferinţele psihice îndurate de o terţă persoană în urma decesului victimei n-ar trebui să acorde o astfel de reparare altor persoane decât tatălui şi mamei, consortului, logodnicului, copiilor victimei; chiar în aceste cazuri, repararea ar trebui supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul decesului. În sistemele juridice care, actualmente, acordă anumitor persoane un astfel de drept la reparare, acesta nu trebuie să fie lărgit nici în ce-i priveşte pe cei care au dreptul, nici în ce priveşte dimensiunea indemnizaţiei. Aceste recomandări se adresează şi României, cel puţin pentru două considerente: pe de o parte, ţara noastră a devenit membră a Consiliului Europei, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a subliniat în literatura noastră juridică, jurisprudenţa română din ultimii ani este restrânsă în această materie, astfel încât ea nu poate fi de orientare, ci trebuie luate în considerare şi evoluţiile ce au avut loc în acest domeniu în ţările europene avansate cu privire la repararea daunelor morale. Se impune, aşadar, armonizarea cât mai rapidă a legislaţiei şi jurisprudenţei noastre cu orientările ţărilor membre ale Consiliului Europei în domeniul reparării daunelor morale.[24]

2. Pot infracţiunile de uz de fals să fie generatoare de daune morale?

Prin încheierea de şedinţă din data de 23 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. 2.834/325/2014, având ca obiect apelurile declarate de către inculpatul M. A. şi de părţile civile E. Z. M. şi S. H. împotriva sentinţei penale nr. 3.953 din data de 6 noiembrie 2014 a Judecătoriei Timişoara, Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: ”Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.”[25]

Completul de judecată care a sesizat Înalta Curte cu chestiunea de drept supusă dezlegării şi-a exprimat punctul de vedere (în opinie majoritară) în sensul admisibilităţii acţiunii civile, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. S-a avut în vedere împrejurarea că simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu constituie infracţiune, fiind necesar ca falsificarea să fie urmată de folosirea înscrisului de către făptuitor sau de încredinţarea înscrisului altei persoane spre a-l folosi. Curtea de Apel Timişoara a arătat în considerentele încheierii de sesizare a Înaltei Curţi faptul că, în prima ipoteză, şi anume falsificarea urmată de folosirea înscrisului de către autor (situaţie existentă şi în speţă), este posibilă vătămarea materială sau morală a unei persoane fizice sau juridice, vătămare aptă a se produce prin folosirea efectivă a documentului fals. În această situaţie, există o legătură directă între săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi prejudiciul (material sau moral) pretins de persoana vătămată, astfel încât acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale. Contrar punctului de vedere al majorităţii membrilor completului de judecată, în opinie separată s-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Astfel, cu privire la chestiunea dacă infracţiunile de pericol sunt cauzatoare de prejudicii, instanţa supremă a statuat anterior, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1968, că infracţiunile de pericol nu sunt cauzatoare de prejudicii prin ele însele şi, ca atare, în cazul unor asemenea infracţiuni, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale nu este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale. S-a mai arătat că, asupra acestei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin deciziile nr. 29 din 2 iunie 2008 şi nr. 43 din 13 octombrie 2008 pronunţate în recurs în interesul legii.[26]

Cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 2.834/325/2014, prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: ”Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată”, reţine următoarele: înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit, în art. 475 din Codul de procedură penală, posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare. Prin reglementarea prevăzută de legiuitor în cuprinsul textului citat mai sus se instituie o serie de cerinţe de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele enumerate expres de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal;

b) chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea în fond a cauzei respective;

c) problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, se constată că sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior la lit. a) şi c), respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, nu şi cerinţa prevăzută la lit. b) a aceluiaşi articol, respectiv ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Prin urmare, se constată că nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea ce priveşte existenţa unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, ca ultimă instanţă, situaţie în care se impune analiza admisibilităţii cererii doar prin prisma celei de-a doua condiţii, respectiv aceea ca chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei.

Această condiţie de admisibilitate, prin referirea expresă la soluţionarea ”pe fond” a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. În cauză, obiectul sesizării îl reprezintă aspectul care se circumscrie sferei normelor referitoare la acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale a inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Examinând încheierea prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că instanţa nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci pronunţarea asupra admisibilităţii acţiunii civile, alăturată raportului juridic penal dedus judecăţii. Or, modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. Ca atare, întrebarea care se poate adresa Înaltei Curţi trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, iar nu elemente de fapt, analiza acestora din urmă fiind atributul exclusiv al instanţei. Astfel, se constată că, prin modul de formulare a sesizării, se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt ceea ce excedează procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În consecinţă, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat câtă vreme legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate, examinarea numai a chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei. Constatând neîndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală, în Dosarul nr. 2.834/325/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă: ”Este admisibilă acţiunea civilă, având ca obiect obligarea la plata de daune materiale şi morale, exercitată în procesul penal împotriva inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată”.[27]

3. Există modalităţi alternative de reparare a prejudiciului? Pot aceste modalităţi să fie mai eficiente decât sumele de bani acordate cu titlu de despăgubire?

Într-o speţă, reclamanta a sesizat instanţa cu privire la faptul că a primit de la pârâtă, fosta soţie a prietenului său, timp de peste 7 luni, în perioada mai-noiembrie 2012, zeci de sms-uri şi e-mail-uri cu conţinut injurios, cu un grad ridicat de vulgaritate, prin care a adus numeroase acuzaţii, nefondate, la adresa sa. La dosar s-a depus un număr impresionant de mesaje transmise de pârâtă prin Yahoo, sms-uri şi Facebook, în special către reclamantă, către fostul său soţ, către martora M. M., administrator al unei firme colaboratoare a fostului soţ, către firma mamă din Italia a firmei condusă de reclamantă. Pârâta a trimis reclamantei, partenerilor de afaceri, dar şi altor persoane cunoscute din ţară şi din străinătate zeci de e-mail-uri cu conţinut vădit defăimător, vulgar şi ameninţător, prin care i-a adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei în calitate de om, de femeie şi de director al unei societăţi comerciale din Timişoara. Pârâta a adresat injurii reclamantei inclusiv în public, chiar în prezenţa unui agent de poliţie, în acest sens fiind sancţionată contravenţional prin aplicarea unei amenzi. De asemenea, pârâta a trimis cu intenţia de a-i prejudicia imaginea personală, un anunţ la ziarul online P., în numele reclamantei, privind vânzarea de obiecte de o anumită natură. Anunţul respectiv este însoţit de numărul de telefon mobil personal al reclamantei, care a aflat despre publicarea fără drept a acestui anunţ în momentul în care a fost contactată de un eventual cumpărător. Pârâta s-a prezentat şi la imobilul în care locuieşte reclamanta şi a denigrat-o pe aceasta în faţa a cel puţin trei vecini de apartament, aspect ce rezultă din sms-urile în care pârâta dă detalii despre vecini. Cu referire la aprecierea prejudiciului suferit de reclamantă prin faptele pârâtei, prima instanţă a constatat că aceste acuzaţii repetate şi nefondate au afectat serios integritatea morală a reclamantei şi au influenţat negativ imaginea acesteia de profesionist în percepţia partenerilor de afaceri, a cunoştinţelor şi a prietenilor. Prejudiciul suferit de reclamantă este, în principal, unul de natură morală, deoarece afectarea stării de sănătate a reclamantei pe durata celor 7 luni nu a fost măsurată şi analizată de medici, spre a se depune dovezi la dosar. Cum legea nu oferă criterii clare de individualizare a sumelor reprezentând echivalentul prejudiciului moral, prima instanţă, faţă de probele depuse la dosar, de fapta ilicită a pârâtei, limbajul vulgar şi agresiv la adresa reclamantei, numărul impresionant al mesajelor defăimătoare, a admis cererea reclamantei, dispunând obligarea pârâtei la plata de daune morale către reclamantă în cuantum de 20.000 euro, apreciind că suma este rezonabilă faţă de gravitatea faptelor pârâtei.[28]

Împotriva sentinţei a fost declarat apel de către pârâtă, Tribunalul Timiş schimbând suma acordată, de la 20.000 de euro, la cea de 2.000 de euro. Împotriva hotărârii pronunţate de Tribunal, a fost declarat recurs, iar Curtea de Apel Timişoara a constatat că este justă concluzia tribunalului că repararea adecvată a prejudiciului moral al reclamantei se realizează, în principal, prin publicarea parţială a deciziei într-un ziar de largă circulaţie, fapt de natură să atragă o satisfacţie morală pentru reclamantă şi să repare imaginea acesteia în ochii partenerilor de afaceri şi cunoscuţilor, prin recunoaşterea comportamentului neadecvat al pârâtei. Această formă specifică de reparare a prejudiciului produs reclamantei se impunea a fi suplimentată de o sumă de bani, cu titlu de daune morale, dar, pentru a se obţine efectul scontat nu trebuie acordată o sumă prea mare, pentru ca fapta pârâtei să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire nejustificată a reclamantei. [29]

Toate cele trei instanţe care au analizat situaţia de fapt dedusă judecăţii au avut în vedere natura morală a daunelor produse la stabilirea reparaţiei prejudiciului suferit de reclamantă. Pe bună dreptate au concluzionat instanţele că victima nu poate fi repusă în situaţia anterioară, precum în cazul celorlalte tipuri de daune, dar se impune acordarea unor despăgubiri băneşti cu scopul de a indemniza reclamanta pentru suferinţa pricinuită. Un aspect important care a reieşit din speţa prezentată este acela conform căruia uneori există şi modalităţi alternative de reparare a prejudiciului moral suferit de către victimă, care pot fi chiar mai eficiente decât sumele de bani acordate cu titlu de despăgubire, precum publicarea hotărârii în presă. De asemenea, chiar dacă daunele morale suferite de către victimă nu pot fi cuantificate într-un mod precis, indemnizarea acordată pentru înlăturarea consecinţelor nefaste trebuie să fie proporţională cu acestea. La aprecierea raportului de proporţionalitate, instanţa trebuie să aibă în vedere atât principiul echităţii, cât şi evitarea unei îmbogăţiri fără justă cauză a victimei. Această speţă reprezintă un exemplu concret că nu pot fi concepute criterii care să asigure o transpunere exactă a prejudiciului moral pe tărâmul economic al despăgubirilor băneşti. Totodată, se poate observa că procesul de delimitare a efectelor unei daune morale este unul laborios, care presupune raportarea la o sumă de circumstanţe interne şi externe victimei. Prin urmare, în materia daunelor morale putem afirma că repararea integrală a prejudiciului, ridicată la rang de principiu prin aplicarea sa generală, suferă o limitare datorită[30] imposibilităţii determinării cu precizie a prejudiciului integral.[31]

4.1. Sunt sumele acordate cu titlu de daună morală, ca urmare a erorilor judiciare, disproporţionate comparativ cu prejudiciul suferit?

În Franţa, un om condamnat de o Curte cu juraţi sau de un Tribunal corecţional, este un om dezonorat. El este însemnat pe frunte, pentru semenii săi, cu un semn tot aşa de neşters ca literele de foc imprimate odinioară pe umărul puşcăriaşilor. Fiind vinovat, puţin importă dacă va căuta, prin o viaţă cinstită şi de muncă să răscumpere greşeala trecută. Chiar acţiunile eroice, pe care le-ar putea îndeplini nu ar avea destulă eficacitate pentru a spăla reputaţia sa murdărită. Lucru de necrezut! Când cauţi să discerni motivele acestui ostracism, constaţi cu regret că mulţimea vede mai mult în condamnare decât în delict sau chiar în crimă, cauza ireparabilei decăderi. Poetul nu avea dreptate: eşafodul este care dezonorează, iar nu crima. [32]

A încerca să dăm o definiţie specială erorii judiciare nu este un lucru uşor; cu toate acestea s-ar putea spune că eroarea judiciară există ori de câte ori se condamnă un nevinovat sau un iresponsabil şi ori de câte ori judecătorul se sprijină pe fapte inexacte pentru a aplica principiile corespunzătoare edictate de legea civilă şi de jursiprudenţă. Dar când se achită un vinovat, judecătorul comite oare o eroare judiciară?[33]

Teoretic vorbind, magistratul ar trebui să îmbrăţişeze universalitatea ştiinţei omeneşti; însă în acest mod, foarte puţini oameni ar putea să fie judecători. Sunt totuşi, o întreagă serie de cunoştinţe speciale pe care nu-i este îngăduit să nu le cunoască. În realitate omul vede în lucruri tocmai ceea ce caută, el ignoră ceea ce nu a voit să ştie, iar eroare este, într-un cuvânt, cele mai adeseori lipsa de voinţă în căutarea adevărului. Magistratul, nu ne îndoim, doreşte întotdeauna să descopere adevărul, însă buna sa voinţă nu este totdeauna în mod fericit servită. Sunt principii indiscutabile, legi de prudenţă şi înţelepciune pe care ar trebui să le condensăm în câteva formule scurte (…). Judecătorul trebuie să aibă siguranţa că faptul este imputabil inculpatului; vom vedea câte erori poate aduce necunoaşterea acestei reguli absolute. Dintre toate elementele de certitudine, în general judecătorul consideră mărturisirea ca cel mai puţin discutabil, pe când în realitate nu constituie decât o prezumţie mai gravă decât celelalte. Este totdeauna foarte uşor să înregistrezi declaraţia unui om care se acuză, discuţia interogatoriului ar conduce pe judecător în labirintul aşa de complicat al mentalităţii omeneşti, astfel că el găseşte mai simplu să nu se angajeze pe această cale. Totuşi cutare acuzat mărturiseşte din iubire, pentru a îndepărta bănuielile de la fiinţa iubită; un altul recunoaşte că este vinovat pentru că el speră astfel să dezonoreze pe aceia care poartă numele său şi pentru care nu are decât sentimente de ură. Altul, condamnat la închisoare, se denunţă singur în speranţa că va fi trimis în ocnă, unde evadările sunt mult mai uşoare. Cineva poate să se acuze singur de crime imaginare sau, în mod fals, să se denunţe ca vinovat de o crimă reală din spirit de orgoliu. Căinţa chiar, care pare rezervată a aceluia a cărui conştiinţă este în adevăr încărcată, dă adeseori mai multă greutate mărturisirii unui inocent. [34]

Cu adevărat, judecătorul trebuie să judece în mod echitabil, just, ţinând seama de toate împrejurările cauzei. Naşterea erorilor judiciare în dreptul naţional şi internaţional a adus cu sine şi posibilitatea reparării lor. Însă, când vine vorba de prejudiciul moral, cum se va face cuantificarea sumelor? Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Nici argumentul potrivit căruia persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina întinderea acestuia nu poate fi primit, deoarece, dacă ar fi aşa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsat doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate. De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfăşura activităţi sau de a continua activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate. De aceea, nici Curtea Europeana, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. [35]

Caracterul subiectiv al aprecierii judecătorului asupra întinderii despăgubirilor, îndeosebi a celor de natură morală, nu poate fi evitat. În absenţa unor criterii precise pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorului pe acest aspect. Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe, în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor. [36]

Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, şi să nu aibă în primul rând scop patrimonial. Potrivit art. 1203 C. civ. ”magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”. Acest text de lege este nesocotit de către instanţă dacă, pentru a trage concluzii în legătură cu situaţia reclamantului (care solicita un prejudiciu moral), s-a bazat doar pe afirmaţii ale acestuia sau a reţinut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă. [37]

4.2. Ar fi necesară existenţa unei răspunderi personale a judecătorului, în caz de eroare judiciară, iar nu o răspundere a statului?

O ipoteză distinctă de necorespunzătoare funcţionare a serviciului public de justiţie este aceea în care prejudiciile ar fi consecinţa directă a unei erori judiciare, deci a unei culpe imputabile judecătorului. De la cine şi în ce condiţii ar putea obţine victima repararea lor? Atunci când paguba a rezultat din arestarea sau condamnarea pe nedrept a unei persoane, aceasta se poate îndrepta pentru repararea ei numai împotriva statului, în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală, competenţa de soluţionare a cererii sale revenind, în primă instanţă, tribunalului. Regulile de fond aplicabile acestei acţiuni nu aparţin însă dreptului public, aşa cum s-a susţinut, ci dreptului civil, acţiunea celui păgubit în acest fel fiind ”o acţiune în pretenţii, de esenţa dreptului civil”. Statul are acţiune în regres împotriva celui care a provocat ”cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă” situaţia generatoare de daune (art. 507 din Codul de procedură penală), postură în care se poate afla şi judecătorul care a pronunţat hotărârea de condamnare sau a dispus arestarea. Pentru acţiunea recursorie a statului, legea nu mai stabileşte o competenţă specială, astfel încât, potrivit regulilor generale în materie de competenţă, judecarea ei ar reveni instanţei de la domiciliul judecătorului pârât – judecătorie sau tribunal, în funcţie de cuantumul despăgubirilor. Cum această instanţă este, de regulă, aceea unde şi funcţionează judecătorul respectiv, situaţia în care ar fi pus acesta faţă de colegii care-l judecă şi faţă de justiţiabili ar putea deveni destul de jenantă, dăunătoare nu doar prestigiului său. De aceea, o intervenţie legislativă pentru atribuirea unei competenţe speciale, pentru ca acţiunea să fie judecată de o instanţă superioară cu cel puţin un grad celei la care funcţionează judecătorul împotriva căruia este îndreptată ar fi binevenită. De altfel, lipsa de efect a acestei dispoziţii este dovedită de împrejurarea că, deşi mai ales în ultima vreme, au existat mai multe hotărâri de obligare a statului la plata despăgubirilor în favoarea celor condamnaţi sau arestaţi pe nedrept, practica judiciară în materia acţiunii recursorii a statului este cvasi-inexistentă.[38]

Ca şi competenţa, nici etica profesională, conştiinţa că propriul comportament nu este lăsat la discreţia şi fantezia fiecărui judecător, ci trebuie să se conformeze unor exigenţe fundamentale ale profesiei nu poate fi abandonată bunului plac al acestora. Pentru ca această conştiinţă să fie o prezenţă permanentă, să întreţină o stare de luciditate asupra implicaţiilor şi consecinţelor activităţii judecătorului este necesară organizarea unui cadru şi a unor metode de dezbatere, de reflecţie în comun asupra acestor exigenţe de etică profesională. [39]

Reguli nescrise şi prejudicii: daunele morale sau despre dreptatea glonţului în tâmpla stângă

Repararea daunelor morale, analizată distinct de către instanţele naţionale, a dat naştere la numeroase controverse. S-a statuat asupra prejudiciului produs, încercându-se soluţionarea şi prin alte modalităţi, altele decât cele prin echivalent bănesc. Repararea prejudiciului nepatrimonial este dreptatea glonţului în tâmpla stângă.

În condiţiile în care sistemul de drept se află într-o continuă evoluţie, nu văd de ce nu putem discuta şi despre o răspundere nu doar materială a persoanelor care exercită profesii liberale, ci şi despre o răspundere morală, întrucât există posibilitatea producerii unui prejudiciu prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor sau prin omisiunea executării lor. Sistemul are în componenţa sa atât profesionalism cât şi mediocritate, iar clientul, mânat de statutul emfatic al celui ce îi va reprezenta interesele, dăruieşte toată încrederea sa în speranţa că va putea soluţiona o situaţie juridică în mod favorabil. Cu adevărat, există o triere ghidată de competenţele profesionale, însă cine poate face această verificare cu exactitate, când calificările şi încadrările în câmpul muncii se fac pe bază de cifre, iar nu pe cazuri concrete, pe aşa-zisa raportare la realitate? Pe lângă răspunderea morală, care trebuie să vizeze şi persoanele ce exercită o profesie liberală, este necesar să existe o delimitare clară şi o individualizare a acordării sumelor cu titlu de daună morală. Din pură obişnuinţă considerăm rolul judecătorului drept unul primordial în soluţionarea cauzei, care, din multe considerente, este un adevăr. Dar, dincolo de actul de justiţie, să nu uităm că şi acela care înfăptuieşte justiţia este om. Iar omul este chemat, la rândul său, să evalueze gradul de suferinţă al aproapelui.

Or, cum poate individualiza un judecător prejudicii cu amprentă asupra psihicului persoanelor, când acest fapt este strict unul lăuntric, pur subiectiv?

Omul, în individualitatea sa, în ambe calităţi, judecând sau fiind judecat, depinde în mod cert de această imperfecţiune a unui sistem pe care l-a clădit fie sudoarea frunţii, fie cu preţul vieţii.

 …Cu rol moralizator:

”Purtam cândva dreptatea glonțului în tâmpla stângă. Într-o zi am pierdut și glonțul și dreptatea. Am plecat să le caut printre oameni; purtam un gol în tâmplă, ce își striga din toți rărunchii întregirea.

Am căutat dreptatea în spatele ușilor de judecată. I-am spus judecătorului cum că mi-a străbătut tâmpla stângă, iar de atunci umblu gol și pustiit. Fără de crez și fără de crezare. Ș-apoi, ce-i mai moral, ce-i mai presus de toate? Să mori, purtând dreptatea glonțului în tâmpla stângă…”


[1] Gheorghe VINTILĂ, Constantin FURTUNĂ, Daunele morale- studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 65.
[2] Dr. Adriana CORHAN, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pp. 46-47
[3] Ibidem, p. 52.
[4] Dr. Călina JUGASTRU, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 60.
[5] Ibidem, p. 61
[6] Dr. Adriana CORHAN, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Editura Lumina Lex,  Bucureşti, 1999, p. 138.
[7] Ibidem.
[8] Platformă online avocatul.md, Răspunderea juridică a a avocaţilor- Îndrumar pentru avocaţi, pp. 4-5.
[9] Ibidem.
[10] Platformă online avocatura.md, Răspunderea juridică a avocaţilor – Îndrumar pentru avocaţi, pag. 5-6.
[11] Iulia ALBU, Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 19-20.
[12] Revista Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, Nr. 4/1998, p. 27.
[13] Rectificare text: din cauza.
[14] Revista Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, Nr. 4/1998, pp. 27-28.
[15] Ioan ALBU, Victor URSA, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, pp. 192-193.
[16] Ibidem, pp. 194-196.
[17] Platformă online ro.wikipedia.org.
[18] Gheorghe VINTILĂ, Constantin FURTUNĂ, Daunele morale – studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 104.
[19] Revista Dreptul, Anul VII, Seria a III-a , Nr. 8/1996, pp. 18-19.
[20] Revista Dreptul, Anul VIII, Seria a III-a, Nr. 5/1997, p. 31.
[21] Rectificare text: din cauza.
[22] Revista Dreptul, Anul VIII, Seria a III-a, Nr. 5/1997, pp. 31-32.
[23] Ibidem, p. 34.
[24] Revista Dreptul, Anul VIII, Seria a III-a, Nr. 5/1997, pp. 34-35.
[25] Platformă online scj.ro.
[26] Platformă online scj.ro.
[27] Platformă online scj.ro.
[28] Adrian-Ioan CĂBULEA, Teză de doctorat – Principiul reparării integrale a prejudiciului. Conţinut, corelaţii, limite, Craiova, 2015, pp. 197-198.
[29] Ibidem, p. 200.
[30] Rectificare text: din cauza.
[31] Adrian-Ioan CĂBULEA, Teză de doctorat – Principiul reparării integrale a prejudiciului. Conţinut, corelaţii, limite, Craiova, 2015, p. 201.
[32] G. GUILHERMET, Cum se comit erorile judiciare, Editura Ramuri, Craiova, p. 5.
[33] Ibidem, pp. 16-17.
[34] G. GUILHERMET, Cum se comit erorile judiciare, Editura Ramuri, Craiova, pp. 29-30.
[35] Platformă online dreptonline.ro.
[36] Florin COSTINIU, Răspunderea statului pentru erori judiciare, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 254.
[37] Ibidem, p. 206.
[38] Revista Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, Nr. 1/1998, pp. 34-35.
[39] Ibidem, p. 38.

Articol preluat de pe www.juridice.ro