1. Considerații introductive
Practica judiciară recentă a relevat o problemă de drept aptă să conducă la interpretări diferite și, în consecință la soluții contrare în ceea ce privește posibilitatea ca, în privința aceluiași debitor insolvabil să opereze două proceduri diferite, respectiv antrenarea răspunderii solidare în materie fiscală simultan cu declanșarea procedurii insolvenței, fiind așadar esențial a se stabili raportul dintre Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și noul Cod de procedură fiscală. Divergența jurisprudențială s-a circumscris situației de fapt și de drept în care, ulterior emiterii deciziei de impunere, în privința contribuabilului persoană juridică a fost dispusă printr-o decizie de antrenare și angajarea răspunderii solidare a persoanei fizice administrator al debitorului, în limita unei părți din debitul fiscal. În cuprinsul contestației formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare debitorul persoană juridică a fost invocat faptul că, urmare a deschiderii procedurii insolvenței, trebuie făcut raportul între norma specială și cea generală, precum și faptul că norma specială este constituită de Legea nr. 85/2014, conform Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 28/2018.
Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, majoritară[1] s-a susținut că situațiile reglementate de art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nu se suprapun cu faptele pentru care poate fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014. Nu există nicio dispoziție în Legea nr. 85/2014 ori în Codul de procedură fiscală, care să împiedice desfășurarea procedurii reglementate de art. 25 și 26 din Legea nr. 207/2015 după deschiderea procedurii insolvenței. Opinia minoritară[2] a apreciat că procedura falimentului o exclude pe cea a antrenării răspunderii solidare a administratorului și că pentru recuperarea creanțelor fiscale de la debitorii care se află în stare de insolvență potrivit Legii nr. 85/2014, organul fiscal avea obligația de a solicita înscrierea la masa credală a impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale existente în evidența creanțelor fiscale la data declarării insolvenței, așa cum prevede alin. (5) al art. 265 C. pr. fisc.
2. Noțiunile de insolvabilitate și insolvență
Raportat la starea de insolvabilitate, potrivit art. 265 alin. (1) C. pr. fisc. este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile[3]. Creanțele fiscale pentru care se analizează posibilitatea declarării stării de insolvabilitate sunt reprezentate atât de obligațiile fiscale principale, cât și de obligațiile fiscale accesorii aferente acestora. În cazul în care se constată îndeplinirea condițiilor legale, debitorul în cauză va fi declarat insolvabil în baza unui proces verbal întocmit de compartimentul cu atribuții de executare silită din cadrul organului fiscal, aprobat și vizat conform procedurii reglementată prin ordin ANAF.
Procedura de declarare a stării de insolvabilitate se aplică atât debitorilor ale căror venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată, cât și în cazul debitorilor care nu au venituri sau bunuri urmăribile În prima ipoteză, pe perioada declarării insolvabilității, măsurile de executare silită nu se vor întrerupe iar obligațiile fiscale principale poartă accesorii, până la data stingerii acestora[4]. De asemenea, pentru obligațiile fiscale ale debitorilor declarați în stare de insolvabilitate care nu au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare silită dispune scoaterea creanței din evidența curentă și trecerea ei într-o evidență separată pe baza procesului-verbal de insolvabilitate [art. 265 alin. (2) C. pr. fisc.], întocmirea acestui proces-verbal având o serie de efecte, precum: întreruperea executării silite; scoaterea creanței din evidența curentă și trecerea ei într-o evidență separată; cel puțin o dată pe an organele fiscale au obligația să efectueze o investigație asupra stării acestor contribuabili; dacă se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri urmăribile, organele de executare vor lua măsurile necesare de trecere din evidență separată în evidență curentă și de executare silită.
Raportat la starea de insolvență, aceasta este definită la art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 astfel: „insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, astfel: a) insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă; b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței”. În cazul debitorilor care se află în procedura insolvenței, organul fiscal solicită înscrierea la masa credală a impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale existente în evidența creanțelor fiscale la data declarării insolventei. De la data deschiderii procedurii de insolvență se suspendă toate măsurile de executare silită luate împotriva averii debitorului, iar valorificarea drepturilor creditorilor, din averea debitorului se realizează în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea cererii de admitere a creanței la masa credală [art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014].
Așadar, din analiza reglementărilor legale, rezultă că cele două noțiuni sunt diferite, insolvabilitatea fiind o stare mai gravă întrucât privește situația întregului patrimoniu al debitorului, în timp ce insolvența semnifică doar o insuficiență a fondurilor bănești disponibile. Organul fiscal, constatând că veniturile și bunurile debitorului au o valoare mai mică decât obligațiile de plată prin procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate, a recurs la instituția atragerii răspunderii solidare întrucât executarea silită subsecventă emiterii deciziei prevăzute de art. 25 C. pr. fisc., se extinde asupra bunurilor și veniturilor unui terț. După declararea stării de insolvabilitate, condiție preexistentă atât pentru alin. (2) cât și pentru alin. (3) ale art. 25 C. pr. fisc., se analizează în ce măsură se poate lua institui antrenarea răspunderii solidare, potrivit art. 25 alin. (2) sau alin. (3), în funcție de condițiile impuse de aceste prevederi.
3. Posibilitatea antrenării răspunderii solidare concomitent cu derularea procedurii insolvenței
Cadrul normativ incident în care se derulează raporturile litigioase este reprezentat pe de o parte, de dispozițiile privind răspunderea solidară a debitoarei, atrasă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b) și lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală[5], iar pe de altă parte, de faptele prevăzute de prevederile art. 169 lit. a), d), e), h) din Legea nr. 85/2014[6] privind insolvența. Codul de procedură fiscală instituie răspunderea solidară conform art. 25, ca modalitate de recuperare numai a creanțelor bugetare, în timp ce Legea nr. 85/2014 (Legea nr. 85/2006) reglementează procedura colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență în cadrul căreia poate fi creditor și statul pentru creanțele neachitate la bugetul consolidat împreună cu alți creditori. Prin măsura de angajare a răspunderii în solidar cu debitoarea, organele fiscale au ca scop recuperarea obligațiilor fiscale din averea unei terțe persoane și nu din averea debitorului principal, afectată pentru acoperirea creanțelor înscrise la masa credală în cadrul procedurii insolvenței. În cazul angajării răspunderii solidare, acțiunea organului fiscal, finalizată prin decizia emisă în baza art. 25, și acțiunea în justiție privesc un terț și bunurile acestuia. Reclamantul are posibilitatea ca la rândul sau, în virtutea dreptului de regres, să formuleze în cadrul procedurii insolvenței, declarație de creanță împotriva debitorului principal în solidar cu care a fost obligat în procedura reglementată de Codul de procedură fiscală. Tocmai aceasta înseamnă solidaritate pasivă, pe lângă aceasta creditorul poate urmări, la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii solidari, pentru întreaga datorie.
În interpretarea și aplicarea prevederilor legale incidente, practica judiciară s-a orientat către recunoașterea posibilității derulării simultane a celor două proceduri privind realizarea creanțelor bugetare. Astfel, în jurisprudența sa comună Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, faptul că la solicitarea organului fiscal, instanța de judecată a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de societatea debitoare nu reprezintă un motiv care să facă inaplicabile dispozițiile art. 27 C. pr. fisc, întrucât dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu exclud procedura atragerii răspunderii solidare, specifică recuperării creanțelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil, statul având la dispoziție mai multe proceduri de recuperare a creanțelor sale[7]. Și soluțiile pronunțate la nivelul curților de apel sunt în același sens, reținându-se în esență că Legea nr. 85/2006 reglementează reguli speciale de egalitate dar și criterii de ierarhizare pentru creditorii aceluiași debitor aflat în insolvență, fără însă a suprima dreptul acestora de a recupera creanța de la alți debitori solidari[8].
Însă, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă – a fost sesizată cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul tranșării raportului dintre Codul fiscal și Legea nr. 85/2006, respectiv a existenței sau nu a unei priorități în aplicare. Astfel, decizia s-a pronunțat în interpretarea art. 1473 din Legea nr. 571/2003, text ce reglementează modalitatea de determinare a sumei negative a taxei, cumulată și opțiunea de depunere a decontului negativ, cu opțiune de ramburs. Potrivit dispozitivului Deciziei nr. 28/2018 „prevederile art. 1473 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal se interpretează în sensul că dacă s-a constatat, prin hotărâre definitivă, că o creanță fiscală nu poate fi valorificată în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006, ca urmare a depunerii tardive a acesteia, aceeași creanță nu mai poate fi valorificată de organul fiscal în procedura soluționării cererii de rambursare a T.V.A., formulată de debitoarea aflată în procedura insolvenței”. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 28/2018[9], Codul fiscal reprezintă legea generală în raport cu Legea nr. 85/2014, reținându-se că: „Atât legea insolvenței, cât și codul fiscal conțin dispoziții cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar, în condițiile în care la procedura colectivă, egalitară și concursuală a insolvenței participă toți creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceștia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenței în procesul de realizare a creanței. În aceste condiții se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvență nu mai pot fi aplicate, în ceea ce privește realizarea creanțelor, dispozițiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanțelor fiscale, așa cum este Codul fiscal. Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de stabilire a creanțelor fiscale și de recuperare a creanțelor fiscale împotriva debitorilor care nu se află în situații speciale, cum este procedura de insolvență, iar Legea nr. 85/2006 reglementează procedura specială de realizare a tuturor creanțelor, inclusiv a creanțelor fiscale față de un debitor în insolvență. Prin urmare, raportat la modalitatea de realizare a creanțelor față de un debitor aflat în procedura de insolvență, se aplică cu prioritate dispozițiile legii insolvenței, organul fiscal neputând să își mai valorifice propria creanță, neînscrisă la masa pasivă în procedura colectivă, prin respingerea cererii de rambursare T.V.A. în procedura reglementată de art. 147 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal”. Situația de fapt analizată în Decizia nr. 28/2018 vizează circumstanțele în care creditorul creanței-organ fiscal ce deține o creanță născută anterior deschiderii procedurii insolvenței, nu și-a îndeplinit obligația depunerii în termenul legal impus de art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, a cererii de înscriere la masa credală, în cauză cererea fiind respinsă ca tardiv formulată. În această ipoteză, Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că nu este posibilă valorificarea creanței pe alte căi, chiar și împotriva membrilor sau asociaților cu răspundere nelimitată, prezentând natura unei sancțiuni, raportat la neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din procedura insolvenței. În cauza suspusă judecății la Înalta Curte de Casație și Justiție, creditorul – organ fiscal a încercat executarea silită a creanței neînscrisă la masa credală, prin respingerea de la rambursare a unui un decont TVA, opunând compensarea.
În cauzele analizate însă în jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Craiova, creditorul – organ fiscal, este legal înscris la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, nu a trecut la o dublă executare silită a creanței față de același debitor pe altă cale, nu a ales o procedură de executare după ce a pierdut dreptul de acces la o procedură prioritară prin nerespectarea condițiilor legale, ci constituie prin intermediul procedurii reglementată distinct de art. 25-28 C. pr. fisc., un nou titlu de creanță raportat la un codebitor solidar, administratorul societății debitoare. Pe de altă parte, unul din cazurile de antrenare a răspunderii individuale din Codul de procedură fiscală este tocmai acela în care, din culpă, administratorul omite să solicite în termenul și condițiile legii, deschiderea procedurii insolvenței astfel încât, în cazul când procedura se deschide la cererea altui creditor, nu poate fi invocată această împrejurare drept cauză de inaplicabilitate de plano a antrenării răspunderii individuale cu caracter delictual. Or, chiar dacă argumentele instanței supreme s-au referit la raportul dintre Codul fiscal și Legea nr. 85/2014, considerăm că, prin analogie, interpretarea este similară în raportul cu Codul de procedură fiscală. Totuși, acest raport nu conduce la concluzia că cele două legi se exclud reciproc și că ori de câte ori se aplică Legea nr. 85/2014, Codul de procedură fiscală nu mai este incident. Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, așa cum se arată și în cuprinsul deciziei mai sus citate. Dispozițiile legale care nu sunt concurente se vor aplica distinct, fiecare în domeniul vizat de ipoteza normei legale. Aceasta înseamnă că instanțele sunt ținute să verifice, de la caz la caz, dacă faptele administratorului vizate de autoritatea fiscală pentru atragerea răspunderii solidare cad exclusiv sub incidența legii fiscale sau sunt concurente cu dispozițiile legii speciale, în acest din urmă caz urmând să dea efect legii speciale Altfel spus, decizia emisă în temeiul art. 26 C. pr. fisc. nu poate fi anulată pentru considerentul că autoritatea fiscală nu s-a adresat judecătorului sindic, deoarece acesta nu are competența să stabilească răspunderea solidară reglementată de Codul de procedură fiscală, această competență revenind exclusiv autorității fiscale. Legea nr. 85/2014 nu derogă de la legea fiscală sub acest aspect, ceea ce înseamnă că dispozițiile Codului de procedură fiscală vor fi aplicabile.
Așadar, procedura răspunderii solidare reglementată de Codul de procedură fiscală, este o procedură distinctă și specifică în raport cu procedura răspunderii membrilor organelor de conducere, reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 (art. 138 din Legea nr. 85/2006). Codul de procedură fiscală instituie o procedură specială de recuperare a creanțelor fiscale, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute expres de lege, condiții care se referă la conduita unei persoane fizice sau persoane juridice care s-au aflat în raporturi juridice cu debitorul fiscal care, prin conduita lor, au făcut ca obligațiile fiscale să nu se achite. Așa cum prevede expres textul art. 25 alin. (2) C. pr. fisc., răspunderea unei persoane fizice sau juridice este antrenată numai dacă debitorul este declarat insolvabil. De subliniat că, în ceea ce privește atragerea răspunderii potrivit art. 25 alin. (2) din același act normativ, textul de lege nu precizează ca debitorul să se afle în stare de insolvență. Drept urmare, condiția preexistentă de atragere a răspunderii este ca debitorul să fie insolvabil, insolvabilitatea fiind definită la art. 265 C. pr. fisc. În ceea ce privește atragerea răspunderii solidare, conform art. 25 alin. (3) C. pr. fisc., textul de lege prevede ca și condiție preexistentă starea de insolvabilitate sau insolvența a unei persoane juridice. Prin urmare, se poate atrage răspunderea solidară, potrivit art. 25 alin. (3) dacă debitorul (principal) a fost declarat ori în stare de insolvabilitate, ori in stare de insolvență.
Deși textul art. 265 C. pr. fisc. nu distinge cu privire la momentul la care un contribuabil se declară insolvabil, apreciem că o persoană juridică aflată în procedura insolventei poate fi trecută în insolvabilitate dacă sunt îndeplinite condițiile legii (art. 176 C. pr. fisc.), cu observația că, organul fiscal competent trebuie să participe în condițiile legii, alături de ceilalți creditori, la toate operațiunile legate de lichidare și să efectueze toate diligențele în vederea recuperării creanțelor fiscale datorate de către debitor bugetului de stat.
Astfel, rezultă că, în situația în care sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare a persoanei fizice sau juridice, organul fiscal este îndreptățit să dispună și antrenarea acestei răspunderi chiar dacă debitorul se află în insolvență. Pe cale de consecință, din analiza comparată a răspunderii reglementată de cele două acte normative, respectiv Legea nr. 85/2014 și Legea nr. 207/2015, reiese că, situațiile și cazurile în care se poate atrage răspunderea sunt diferite și nu se exclud unele pe altele. Ca urmare, nu se poate pune in discuție oportunitatea atragerii răspunderii potrivit Legii nr. 85/2014 sau potrivit Codului de procedură fiscală, organul fiscal trebuind să uzeze de toate mijloacele legale pe care le are puse la dispoziție pentru recuperarea creanțelor fiscale.
Concluzionând, apreciem întemeiată și justificată interpretarea conform căreia procedura antrenării răspunderii solidare reglementată de dispozițiile art. 25 și 26 din noul C. pr. fisc. se aplică și în cazul în care debitorul se află în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
* Extras din Revista de Științe Juridice nr. 1/2020.
[1] Decizia nr. 2780/03.09.2018 pronunțată de C. Ap. Craiova, s. cont. adm. fisc., sent. nr. 786/2012 pronunțată de C. Ap. Craiova, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 2780/3.09.2018 pronunțată de C. Ap. Craiova, s. cont. adm. fisc., dec. nr. 2432/26.06.2018 pronunțată de C. Ap., s. cont. adm. fisc.
[2] Sentința nr. 1211/28.09.2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, s. cont. adm. fisc.
[3] H. Sasu, L. Țâțu, D. Pietroi, Codul de procedură fiscală. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 205 și urm.; Dan Drosu Șaguna, Dan Șova, Drept fiscal, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 83-84 și urm; D. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălașa, Executarea silită. Reglementare. Doctrină. Jurisprudență. ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 130 și urm; Daniela Isabela Scarlat, Asigurarea de credite, garanții și riscuri financiare, Journal of Romanian Literary Studies, nr. 19/2019, Institutul de Studii Multiculturale Alpha; Ed. Arhipelag XXI, p. 633.
[4] D. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălașa, Executarea silită. Reglementare. Doctrină. Jurisprudență, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 133 și urm.
[5] Conform prevederilor art. 25 alin. (2) C. pr. fisc., pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: lit. (b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului; lit. (d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.
[6] Prevederile art. 169 lit. a), d), e), h) din Legea nr. 85/2014 dispun că „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu. (2) Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. (2) Administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală”.
[7] În decizia nr. 1070/2009 pronunțată de ÎCCJ, s. cont. adm. fisc., s-a reținut că: „Este adevărat că, urmare a nemajorării capitalului social debitoarea a fost dizolvată conform prevederilor art. 228 lit. b) din Legea nr. 31/1990 (R) însă, potrivit art. 233, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării, astfel că dizolvarea nu împiedică recuperarea de la debitoare a creanțelor datorate bugetului de stat. Legea nr. 85/2006 a avut ca scop instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolventa, în cadrul căreia poate fi creditor și statul pentru creanțele la bugetul de stat neachitate. Codul de procedură fiscală instituie răspunderea solidară conform art. 27, ca modalitate de recuperare numai a creanțelor bugetare. Legea nr. 31/1990 (R), Legea nr. 85/2006 și C. pr. fisc., nu conțin dispoziții exprese referitoare la aplicarea cu prioritate a unora sau altora din normele pe care le edictează, cu incidență în ceea ce privește recuperarea creanțelor bugetare. Faptul că la cererea DGFP Bihor, Tribunalul Bihor a dispus deschiderea procedurii insolventei față de cele două societăți nu reprezintă un motiv care să facă inaplicabile dispozițiile art. 27 C. pr. fisc., întrucât dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu exclud procedura atragerii răspunderii solidare, specifică recuperării creanțelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil, statul având la dispoziție mai multe proceduri de recuperare a creanțelor sale”.
[8] Decizia nr. 38/F-CC/2008 pronunțată de C. Ap. Pitești „Emiterea unui titlu de creanță față de un codebitor solidar nu este suspendată de faptul că celălalt codebitor se află în procedură de insolvență. Legea nr. 85/2006 stabilește reguli speciale de egalitate, dar și de ierarhizare pentru creditorii unui agent economic aflat in insolvență, dar nu de natură a nega dreptul acestora de a-și îndestula creanța de la alți debitori solidari. Răspunderea la care se referă art. 27 și art. 28 C. pr. fisc. este o răspundere specială care pune în discuție săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte”.
[9] Decizia nr. 28/2018 pronunțată de ÎCCJ, publicată în M. Of. nr. 506/20.06.2018.
