Blog

Contract de credit. Contract de cesiune de creanţă. Condiţii de validitate de la momentul încheierii contractelor. Efecte

(Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II‑a civilă, decizia nr. 4556 din 1 noiembrie 2018)

Prin contestația la tabelul preliminar al creanțelor, înregistrată în dosarul nr. x/x/2012/a3 al Tribunalului Hunedoara, debitoarea A., prin administrator special B., a solicitat:

‑ scoaterea de la masa credală a creditorului C., înscris în tabelul preliminar la poziția nr. 5 cu suma de 7.574.096,16 lei, creanță garantată;

‑ anularea parțială a Contractului de credit încheiat la data de 26 august 2009 între creditorul C. și societatea debitoare;

‑ anularea parțială a Contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 26 august 2009 între creditorul C. și societatea debitoare.

Prin precizarea de acțiune depusă la data de 30 iunie 2015, contestatoarea debitoare, prin administratorul special, a solicitat, în principal:

‑ anularea în totalitate a Contractului de credit încheiat la data de 26 august 2009 între creditorul C. și societatea debitoare;

‑ anularea în totalitate a Contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 26 august 2009 între creditorul C. și societatea debitoare.

Și, în subsidiar:

‑ anularea parțială a Contractului de credit încheiat la data de 26 august 2009 între creditorul C. și societatea debitoare;

‑ anularea parțială a Contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 26 august 2009 între creditorul C. și societatea debitoare.

Hotărârea judecătorului‑sindic

Prin sentința nr. 892/F/2015, judecătorul‑sindic a disjuns petitele 2 și 3 din cererea precizată, fiind admisă excepția necompetenței funcționale a judecătorului‑sindic, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a capetelor de acțiune având ca obiect anularea parțială a Contractului de credit încheiat la data de 26 august 2009 și anularea parțială a Contractului de cesiune de creanță încheiat la data de 26 august 2009, în favoarea Secției a II‑a civile, de contencios administrativ și fiscal, înregistrarea pe cale separată și formarea unui dosar nou, ce a fost înregistrat sub nr. x/x/2015.

Precizarea acțiunii introductive

Reclamanta a depus la dosar o nouă precizare de acțiune, prin care a solicitat și anularea contractelor de garanție reală imobiliară asupra soldurilor conturilor; de cesiune a creanțelor/drepturilor de încasat de la terți; de garanție reală imobiliară asupra stocurilor în valoare de 800.000 euro; de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor din proprietatea împrumutatului; de garanție imobiliară autentificată sub nr. x; de garanție reală imobiliară reală imobiliară autentificată sub nr. x, toate încheiate la data de 26 august 2009 între C. și reclamantă, în vederea garantării creditului de 2.500.000 euro, acordat prin contractul a cărui anulare a solicitat‑o prin acțiunea introductivă.

Precizarea cererii a fost întemeiată pe caracterul accesoriu al contractelor de garanție mobiliară/imobiliară în raport de contractele de credit și, respectiv, de cesiune de creanță încheiate cu pârâta.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2017, Tribunalul Hunedoara a respins excepția necom­petenței teritoriale și funcționale a instanței, reținând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., existând o competență teritorială alternativă, litigiul fiind unul între profesioniști.

Tot prin această încheiere a fost respinsă și excepția netimbrării acțiunii, raportat la dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 și la faptul însușirii acțiunii de către administra­torul judiciar E.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 139/CA/2017, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea reclamantei, reținând în considerente că între părți s‑au încheiat Contractul de cesiune de creanță din data de 26 august 2009, Contractul de credit nr. x/x/2009, cu aceeași dată de 26 august 2009, și Contractele de garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor, de cesiune a creanțelor/drepturilor de încasat de la terți, de garanție reală mobiliară asupra stocurilor în valoare de 800.000 euro, de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor din proprietatea împrumutatului, de garanție imobiliară autentificat sub nr. x, de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x, toate încheiate la data de 26 august 2009, intrând astfel sub dispozițiile Codului civil de la 1864.

Analizând contractul de cesiune de creanță încheiat între părți, instanța a apreciat că a fost încheiat cu respectarea condițiilor de fond și formă, părțile consimțind la încheierea acestuia, cu respectarea dispozițiilor art. 948 C. civ., chiar dacă cesiunea creanței în sumă de 2.500.000 euro asupra debitorului cedat D. s‑a realizat cu condiția încheierea conven­țiilor de dare în plată între debitorul cedat și reclamantă.

Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe 

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel debitoarea A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar E., solicitând desființarea sentinței atacate și, în rejudecarea apelului, admiterea acțiunii, așa cum a fost precizată.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 364/2017 din 13 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția a II‑a civilă, în dosarul nr. x/x/2015, cu opinie majoritară, după constituirea completului de divergență, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. – în insolvență cu sediul în Deva, jud. Hunedoara, prin administrator special B., cu domiciliul în Deva, jud. Hunedoara, și administrator judiciar E., cu sediul în Municipiul Deva, jud. Hunedoara, împotriva sentinței nr. 139/CA/2017 pronunțate de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/x/2015.

A fost schimbată sentința atacată în sensul că:

A fost admisă acțiunea precizată, formulată de reclamanta A.

A fost constatată nulitatea Contractului de credit nr. x/x/2009, a Contractului de cesiune de creanțe, a Contractului de garanție reală mobiliară asupra soldurilor conturilor, a Contractului de cesiune a creanțelor/a drepturilor de încasat de la terți, a Contractului de garanție reală mobiliară asupra stocurilor, a Contractului de garanție reală mobiliară asupra echipamentelor, a Contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/2009 de BNP F., a Contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/2009 de BNP F., toate încheiate la data de 26 august 2009, între pârâta C. și reclamanta A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Analizând succesiunea raporturilor, din data de 26 august 2009, dintre apelanta reclamantă A. și intimata pârâtă C., s‑a constatat că cel principal a fost cel reprezentat de Contractul de cesiune a creanței în cuantum de 2.500.000 euro, deținută de instituția bancară împotriva D., Contractul de credit nr. x/x/2009 fiind condiționat de încheierea primului.

Acest aspect rezultă expres din clauza de la pct. 4 din Condițiile generale de creditare, unde la scopul creditului este prevăzut că este destinat a fi utilizat pentru achitarea creanțelor împotriva D., cumpărate prin contractul de cesiune din 26 august 2009.

În speță, s‑a reținut că în analizarea cauzei licite sau ilicite a contractului principal, cel de cesiune și, respectiv, a celor accesorii, aspect asupra cărora părțile au o poziție contra­dictorie, nu se poate face abstracție de dezlegările intrate în puterea de lucru judecat, ce rezultă din sentința nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul‑sindic în dosarul nr. x/x/2010/a3 al Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 454/2014 a Curții de Apel Alba Iulia.

Chiar dacă anularea acestui contract de cesiune nu a fost solicitată în cadrul acțiunii în anularea transferului patrimonial fraudulos ce a făcut obiectul dosarului de insolvență sus‑menționat, intimata pârâtă nefiind parte în acest dosar, s‑a stabilit, cu putere de lucru judecat, că încheierea unor contracte de dare în plată între debitoarea D. și creditoarea reclamantă A. și scoaterea din patrimoniul debitoarei a întregului său activ în vederea executării unei creanțe nescadente, preluată prin cesiune de la intimată, au reprezentant operațiuni frauduloase.

Astfel, motivul principal al admiterii acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 79 și 80 din Legea nr. 85/2006 a fost executarea unei creanțe nescadente, prin intermediul a două contracte de dare în plată ce au fost anulate.

Contrar susținerilor intimatei pârâte, împrejurarea că aceste contracte de dare în plată, parte din operațiunea considerată frauduloasă, ce nu putea fi declanșată fără cesionarea creanței prin contractul ce face obiectul prezentului litigiu, au fost încheiate de către societățile aflate în culpă nu o poate plasa singular în poziția unui terț desăvârșit față de această operațiune.

Indiferent de inițiatorul acestei operațiuni, chestiune de asemenea contestată în cauză, nu se poate face abstracție de aspectul cunoașterii de către instituția bancară pârâtă a caracterului nescadent al creanței sale.

Cu toate acestea, în contractul de cesiune de creanță a fost stipulată expres, la pct. 5 din contract, condiția ca prețul cesiunii să se realizeze prin contractarea unui împrumut, garantând suplimentar cu imobilele ce vor deveni proprietatea cesionarului A., în urma încheierii, în termen de maximum o zi, a unui contract de dare în plată.

Încheierea acestui contract de dare în plată a fost prevăzută drept condiție de valabi­litate a contractului de cesiune.

Impunând această condiție, intimata pârâtă a determinat încheierea contractelor de dare în plată, operațiune stabilită de intimați ca fiind frauduloasă, culpa sa fiind evidentă, raportat la nelegalitatea acestor contracte în condițiile cunoașterii caracterului nescadent al creanței cesionate.

În aceste condiții, caracterul ilicit constatat al operațiunii frauduloase se extinde retroactiv asupra fiecărui contract parte și asupra participanților care au cunoscut și au urmărit producerea efectului.

Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 948, 966 și 968 C. civ. 1864.

În urma încheierii contractului de cesiune și a contractului de credit, banca a transmis dreptul de proprietate asupra creanței deținute împotriva D., iar A. a procedat la notifi­carea debitorului cedat cu privire la cesiunea intervenită.

Tot la data de 26 august 2009 între debitorul cedat și cesionar s‑au încheiat două contracte de dare în plată, autentificate la notar.

Prin sentința civilă nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul‑sindic în dosarul nr. x/x/2010/a3 al Tribunalului Hunedoara, cele două contracte de dare în plată au fost anulate, în temeiul art. 79 raportat la art. 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 454/2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, reținându‑se că aceste acte au fost încheiate în dauna creditorilor, dar nereținându‑se nicio culpă a băncii în cadrul acestor operațiuni.

În mod greșit a reținut instanța de apel că are caracter principal contractul de cesiune de creanță, iar contractul de credit ar fi fost condiționat de încheierea primului contract.

Această calificare a instanței de apel este nelegală, deoarece ca motiv de nulitate a celor două contracte s‑a invocat, pe de o parte, lipsa cauzei, iar pe de altă parte, caracterul ilicit al acesteia.

În acest context, recurenta‑pârâtă a arătat că cele două contracte principale, contractul de cesiune și contractul de credit, nu au avut cauză juridică cele două contracte de dare în plată, anulate prin sentința civilă nr. 100/F/2014.

Astfel, cauza contractului de cesiune o constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra creanței de 2.500.000 euro, din patrimoniul băncii în patrimoniul A., creanță pe care această din urmă societate a dobândit‑o, devenind creditorul D.

De asemenea, cauza contractului de credit îi reprezintă acordarea creditului în valoare de 2.500.000 euro pentru plata prețului cesiunii de creanță.

Faptul că această creanță, ce a fost cesionată, nu era scadentă la momentul încheierii contractului de cesiune nu are semnificația lipsei cauzei juridice, deoarece dispozițiile art. 1391 și urm. C. civ. 1864 nu îngrădesc dreptul unui creditor de a vinde o creanță care nu este scadentă.

Prin urmare, încheierea contractelor de dare în plată nu constituie cauza contractului de cesiune de creanță și nici a celui de credit, ci constituie un mijloc de stingere a creanței pe care A. a dobândit‑o împotriva lui D., ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanță.

Faptul că în contractul de cesiune de creanță s‑a prevăzut, la pct. 5.2, necesitatea ca apelanta‑reclamantă să devină proprietara celor două imobile menționate în contract, prin încheierea unor contracte de dare în plată, în vederea ipotecării lor în favoarea C., pentru garantarea creditului care urma să fie acordat societății A., nu constituie condiție de vala­bilitate a contractului de cesiune de creanță sau a contractului de credit, ci o condiție de eficacitate, neîndeplinirea obligației asumate de A. dând dreptul C. să solicite rezoluțiunea contractelor, iar nu nulitatea acestora.

În speță sunt respectate prevederile art. 948 pct. 4 C. civ. 1864 referitoare la cauza licită, raportat la prevederile art. 966 C. civ. 1864, sub acest aspect instanța de apel interpretând în mod greșit actele deduse judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

De asemenea, sunt respectate dispozițiile art. 967 C. civ. 1864, cauza contractului de cesiune fiind transmiterea dreptului de proprietate asupra creanței de 2.500.000 euro, iar cauza contractului de credit o constituie plata prețului contractului de cesiune, mai ales că în speță nu a fost răsturnată prezumția instituită de art. 967 alin. (2) C. civ. 1864, legat de faptul că o cauză a unui contract este prezumată până la dovada contrarie, această pre­zumție nefiind răsturnată de reclamantă.

S‑a mai susținut că în cadrul dosarului nr. x/x/2010/a3, în care s‑a pronunțat sentința civilă nr. 100/F/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 454 din 1 octombrie 2014, recurenta‑pârâtă nu a fost parte, dar și faptul că în cuprinsul acestor hotărâri judecătorești nu se constată vreo culpă a unității bancare, care să fi determinat anularea contractelor de dare în plată.

Considerentele instanței de recurs

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispo­zițiilor art. 948, 966 și 968 C. civ. 1864.

În primul rând, instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul subsidiar al contrac­tului de credit în raport de contractul de cesiune de creanță, când în realitate ambele contracte sunt contracte principale, un contract de credit neputând fi considerat contract accesoriu chiar dacă scopul mediat al contractului de împrumut îl constituie plata prețului cesiunii de creanță, această situație neputându‑l transforma într‑un contract accesoriu.

Chiar dacă printr‑o hotărâre separată, respectiv sentința nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul‑sindic în dosarul nr. x/x/2010/a3 al Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 454/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, au fost anulate cele două contracte de dare în plată încheiate între debitoarea D. și creditoarea A., pentru faptul că ar fi reprezentat o operațiune frauduloasă, această situație nu poate influența cauza contractelor de cesiune de creanță și de credit, în ceea ce privește caracterul ilicit al acestora, deoarece recurenta‑pârâtă nu a fost parte în acest litigiu, iar în considerentele acestor hotărâri nu s‑a reținut vreo culpă a băncii în această operațiune.

De altfel, prin cererea introductivă, astfel cum a fost disjunsă prin sentința nr. 822/F/2015 a Tribunalului Hunedoara, s‑a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță și de credit, or, o analiză a acestora sub aspectul nulității absolute presupune verificarea condițiilor de validitate de la momentul încheierii lor, iar nu la o dată ulterioară acesteia.

Sub acest aspect, se poate observa că la data încheierii acestor contracte nu se poate reține o cauză ilicită, cauza contractului de cesiune de creanță fiind reprezentată de transferul dreptului de proprietate asupra creanței de 2.500.000 euro, deținută de C. contra debitoarei D., iar cauza contractului de împrumut o constituie acordarea împru­mutului de 2.500.000 euro de C. către A. pentru plata prețului cesiunii de creanță.

Chiar dacă în art. 5 pct. 5.2 din contractul de cesiune de creanță s‑a prevăzut că încheierea convențiilor de dare în plată ar constitui o „condiție de validitate a contractului”, această clauză nu poate fi apreciată ca o condiție de validitate în sensul art. 948 C. civ. 1864, deoarece ar adăuga la lege, această clauză nefiind o condiție de validitate a cărei neres­pectare poate atrage nulitatea absolută a contractului, ci doar o simplă clauză a cărei nerespectare dă posibilitatea părții în favoarea căreia s‑a stipulat să solicite rezoluțiunea contractului.

Chiar dacă este reală afirmația reclamantei‑intimate în sensul că scopul mediat al contractului ar fi acela de a dobândi un alt debitor, care să se bucure de aceleași garanții constituite inițial, pentru creditul de 2.500.000 euro, nici acest scop nu are nimic ilicit în el, ci mai degrabă reclamanta a urmărit un scop fraudulos, anume acela de a transfera două imobile din patrimoniul D. în patrimoniul său, contra unei creanțe care nu se ridica la valoarea celor două imobile, așa după cum s‑a reținut, de altfel, prin sentința civilă nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara invocată chiar de către intimata‑reclamantă.

În ceea ce privește referirea la caracterul nescadent al creanței deținute de C. contra debitoarei D., nu se poate reține niciun fel de încălcare a legii, deoarece dispozițiile art. 1394 și urm. C. civ. 1864 nu îngrădesc dreptul unui creditor de a vinde o astfel de creanță.

De altfel, reclamanta‑intimată cunoștea acest aspect, iar faptul că prin sentința nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara s‑a reținut acest aspect în ceea ce privește carac­terul fraudulos al operațiunilor de dare în plată cu privire la cele două imobile nu are relevanță asupra cauzei contractelor de cesiune de creanță și, respectiv, de împrumut bancar, acest aspect privind doar cauza contractelor de dare în plată.

Comentariu 

Soluția instanței de recurs este cea legală.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod greșit caracterul subsidiar al contractului de credit în raport de contractul de cesiune de creanță, când în realitate ambele contracte sunt contracte principale, un contract de credit neputând fi considerat contract accesoriu chiar dacă scopul mediat al contractului de împrumut îl constituie plata prețului cesiunii de creanță, această situație neputându‑l transforma într‑un contract accesoriu.

Cu toate că printr‑o hotărâre separată, respectiv sentința nr. 100/F/2014 pronunțată de judecătorul‑sindic în dosarul nr. x/x/2010/a3 al Tribunalului Hunedoara, irevocabilă prin decizia nr. 454/2014 a Curții de Apel Alba Iulia, au fost anulate cele două contracte de dare în plată încheiate între debitoarea D. și creditoarea A., pentru faptul că ar fi repre­zentat o operațiune frauduloasă, această situație nu poate influența cauza contractelor de cesiune de creanță și de credit în ceea ce privește caracterul ilicit al acestora, deoarece recurenta‑pârâtă nu a fost parte în acest litigiu, iar în considerentele acestor hotărâri nu s‑a reținut vreo culpă a băncii în această operațiune.

Prin cererea introductivă, astfel cum a fost disjunsă prin sentința nr. 822/F/2015 a Tribunalului Hunedoara, s‑a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță și de credit, or, o analiză a acestora sub aspectul nulității absolute presupune verificarea condițiilor de validitate de la momentul încheierii lor, iar nu la o dată ulterioară acesteia.

La data încheierii acestor contracte nu se poate reține o cauză ilicită, cauza contractului de cesiune de creanță fiind reprezentată de transferul dreptului de proprietate asupra creanței de 2.500.000 euro, deținută de C. contra debitoarei D., iar cauza contractului de împrumut o constituie acordarea împrumutului de 2.500.000 euro de C. către A. pentru plata prețului cesiunii de creanță.

Cu toate că în art. 5 pct. 5.2 din contractul de cesiune de creanță s‑a prevăzut că încheierea convențiilor de dare în plată ar constitui o „condiție de validitate a contractului”, această clauză nu poate fi apreciată ca o condiție de validitate în sensul art. 948 C. civ. 1864, deoarece ar adăuga la lege, această clauză nefiind o condiție de validitate a cărei neres­pectare poate atrage nulitatea absolută a contractului, ci doar o simplă clauză, a cărei nerespectare dă posibilitatea părții în favoarea căreia s‑a stipulat să solicite rezoluțiunea contractului.

Chiar dacă ar fi adevărată afirmația reclamantei‑intimate în sensul că scopul mediat al contractului ar fi acela de a dobândi un alt debitor, care să se bucure de aceleași garanții constituite inițial, pentru creditul de 2.500.000 euro, nici acest scop nu are nimic ilicit în sine, ci mai degrabă reclamanta a urmărit un scop fraudulos, anume acela de a transfera două imobile din patrimoniul D. în patrimoniul său, contra unei creanțe care nu se ridica la valoarea celor două imobile, așa după cum s‑a reținut, de altfel, prin sentința civilă nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara invocată chiar de către intimata‑reclamantă.

Cu referire la caracterul nescadent al creanței deținute de C. contra debitoarei D., nu se poate reține niciun fel de încălcare a legii, deoarece dispozițiile art. 1394 și urm. C. civ. 1864 nu îngrădesc dreptul unui creditor de a vinde o astfel de creanță.

Reclamanta‑intimată cunoștea acest aspect, iar faptul că prin sentința nr. 100/F/2014 a Tribunalului Hunedoara s‑a reținut această situație în ceea ce privește caracterul fraudulos al operațiunilor de dare în plată cu privire la cele două imobile nu are relevanță asupra cauzei contractelor de cesiune de creanță și, respectiv, de împrumut bancar, acest aspect privind doar cauza contractelor de dare în plată.

* Este extras din Revista română de jurisprudență nr. 3/2018.

Related Posts