Efectul împlinirii prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită. Ce se mai poate face după împlinirea prescripţiei executării silite de către creditorul aflat în posesia unui titlu care şi-a pierdut forţa executorie?

1. Scurte considerații introductive

Prescripția extinctivă nu stinge doar dreptul material la acțiune, ci și dreptul de a obține executarea silită. În acest sens, Codul civil și Codul de procedură civilă regle­men­tează două prescripții extinctive deosebite:

1. O prescripție care blochează valorificarea drepturilor subiective printr‑o acțiune în justiție sau prin orice alte mijloace care conduc la obținerea unui titlu executoriu, ceea ce este cunoscut ca prescripția dreptului material la acțiune, astfel cum acesta este definit de art. 2500 alin. (2) C. civ.;
2. O prescripție care prin împlinire împiedică punerea în executare a acestui titlu executoriu.

Astfel că, după ce creditorul se va fi aflat în posesia unui titlu executoriu, fie obținut în baza acțiunii în justiție, fie ca urmare a faptului că înscrisul constatator al creanței are forță executorie ope legis, începe să curgă o nouă prescripție, aceea a dreptului de a obține executarea silită în baza respectivului titlu executoriu.

De reținut că nu ne aflăm în situația unei extensii a prescripției dreptului de a obține condamnarea pârâtului (debitorului), ci a unei prescripții de sine stătătoare care reglementează posibilitatea de a obține punerea în executare a unui titlu ce obligă la plata unei sume de bani sau la executarea unei alte obligații de a face sau a nu face, potrivit obiectului obligației[1].

În doctrina anterioară noului Cod de procedură civilă[2] s‑a susținut că din punctul de vedere al modalităților procesuale de invocare a prescripției dreptului de a obține executarea silită, acest incident‑sancțiune poate fi invocat, după caz, pe cale principală, în fața organului de executare sau, pe cale de excepție, în cadrul contestației la executare.

Altfel spus, pornind de la rolul activ de care trebuie să dea dovadă executorul judecă­to­resc în realizarea cu celeritate a obligațiilor stipulate în titlul executoriu și pentru respectarea drepturilor și obligațiilor părților, ar intra în atribuțiile sale și verificarea prescripției dreptului de a obține executarea silită și, în consecință, să refuze îndeplinirea oricărui act de executare efectuat în baza unui titlu prescris[3].

Această opinie, corectă sub imperiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 care instituia caracterul de ordine publică al normelor care guvernau prescripția extinctivă, inclusiv cea a dreptului de a obține executarea silită, nu mai poate fi reținută de lege lata. Într‑adevăr, în virtutea dispozițiilor art. 707 alin. (1) C. pr. civ., prescripția nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, astfel că prescripția dreptului de a obține executarea silită nu se poate constata decât de către instanța de executare la cererea părții interesate. În plus, în sprijinul acestei afirmații mai pot fi susținute și următoarele argumente[4]:

1. prescripția dreptului de a obține executarea silită este o sancțiune procesuală, ceea ce presupune că ea nu poate fi constatată de către executorul judecătoresc, pentru că, de regulă, pentru a se constata dacă a intervenit sau nu, se impun a fi făcute cercetări asupra unor aspecte de fapt, cercetări ce nu pot fi făcute decât de către instanța de exe­cutare, întotdeauna în condiții de contradictorialitate, situație care excede unei gestiuni a organului de executare;
2. dacă am admite că organul de executare ar putea constata împlinită prescripția, atunci acesta ar avea obligația să emită o încheiere prin care să constate încetarea executării silite, însă din analiza prevederilor art. 703 NCPC, rezultă că prescripția nu este una din cauzele de încetare a executării silite, astfel că a contrario, ea se va constata doar de către instanța de executare[5];
3. în fine, considerăm că singurul mijloc procesual la îndemâna debitorului pentru a putea obține constatarea prescripției este contestația la executareîmpotriva încheierii de încuviințare a executării silite [art. 666 alin. (6) C. pr. civ. ], instanța de executare urmând a se pronunța asupra acestui incident și nu organul de executare, care nu are constituit cadrul legal care să‑i permită să soluționeze o astfel de excepție cu caracter judiciar.

În ceea ce privește caracterul normelor privitoare la prescripție acestea au, așa cum am arătat, în noua reglementare[6], caracter de ordine privată, iar nu de ordine publică, deoa­rece ele privesc ocrotirea unor interese private, ca orice norme de drept privat (comun).

Sub acest din urmă aspect, se desprind următoarele concluzii[7]:

2. în primul rând, prescripția nu poate fi opusă ex officiode instanța de executare sau de executor, ci numai de persoana interesată(s.n. -P.), respectiv, de debitor [art. 707 alin. (1) C. pr. civ. coroborat cu art. 2.512 alin. (2) C. civ.][8] în cursul executării silite, pe calea contestației la executare. Altfel spus, organul de executare în fața căruia se exhibă titlul executoriu, după împlinirea termenului de prescripție, nu va putea refuza punerea în executare a acestuia, la fel cum nici instanța de executare nu va putea respinge, pentru același motiv al prescripției, încuviințarea executării silite[9];
3. în al doilea rând, convențiile privitoare la prescripția dreptului de a obține exe­cutarea silită sunt, în principiu, valabile [art. 2.515 alin. (3) C. civ.].

Logica acestei noi reglementări a constat, pe de o parte, în necesitatea asigurării certi­tu­dinii și stabilității raporturilor juridice, iar, pe de altă parte, în respectarea principiului libertății contractuale, evident fără a se încălca ordinea publică, normele imperative și bunele moravuri[10].

În finalul acestor considerații introductive, precizăm faptul că ratione temporis, în conformitate cu prevederile dreptului comun [art. 6 alin. (4) C. civ.], dispozițiile art. 706‑711 C. pr. civ. nu sunt aplicabile prescripțiilor în curs, adică prescripțiilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă (15 februarie 2013)[11].

1. Efectele împlinirii prescripției dreptului de a obține executarea silită

După cum precizam și cu altă ocazie[12], în procesul civil, legitimarea procesuală activă în invocarea acestei sancțiuni, aparține părții în favoarea căreia a curs termenul de prescripție, respectiv debitorul dintr‑un titlu executoriu.

Referitor la efectele pe care le produce prescripția dreptului de a obține executarea silită, admiterea excepției prescripției produce următoarele efecte[13]:

1. stingerea forței executorii a titlului executoriu;
   2. supraviețuirea dreptului subiectiv material și a obligației corelative;
   3. supraviețuirea dreptului subiectiv material la acțiune până la momentul împlinirii prescripției;
   4. prescripția executării unui drept principal va stinge și dreptul de a obține execu­tarea silită a drepturilor accesorii;
   5. pentru fiecare obligație succesivă, dreptul la executare silită se stinge diferit.

Atunci când intervine prescripția dreptului de a obține executarea silită, titlul executoriu nu se desființează, ceea ce încetează este doar dreptul creditorului de a obține executarea silită a respectivului titlu, acesta urmând să supraviețuiască prescripției și să‑și producă toate efectele față de părți, cu excepția efectului executoriu.

Să luăm, spre pildă, hotărârea judecătorească, care are, conform prevederilor art. 429‑art. 435 C. pr. civ., următoarele efecte: dezînvestirea instanței, forța probantă a unui înscris autentic, putere executorie, obligativitatea față de părți și succesorii acestora, opozabilitatea față de terți, precum și cel mai important efect, autoritatea de lucru judecat.

Rezultă, așadar, că prin intervenția prescripției dreptului de a obține executarea silită se pierde doar efectul executoriu al hotărârii judecătorești, ceea ce ne duce la concluzia că părților le incumbă obligația de a o executa, însă doar benevol, pentru că nu se mai pune problema executării silite, hotărârea pierzându‑și forța executorie.

Având în vedere noua reglementare [art. 707 alin. (2) C. pr. civ.], dezbaterile doctri­nare apărute sub imperiul Codului de procedură civilă 1865 ulterior modificării acestuia prin O.U.G nr. 138/2000, conform cărora prin prescripția executării silite se pierde pe lângă forța executorie și autoritatea de lucru judecat[14], au dispărut[15], art. 707 alin. (2) C. pr. civ. prevăzând expres că prin prescripție se pierde doar puterea executorie, hotă­rârea continuând să beneficieze de autoritate de lucru judecat[16].

Urmare a intervenirii și a constatării prescripției dreptului de a obține executarea silită, dreptul subiectiv va putea fi valorificat, cu condiția să nu se fi prescris, printr‑o acțiune în constatare, solicitându‑se instanței doar constatarea existenței unei hotărâri – care beneficiază de autoritate de lucru judecat – dar care și‑a pierdut forța executorie.

În această nouă hotărâre, care se va pronunța în acțiunea în constatare, nu se evocă fondul, ci se va pronunța aceeași hotărâre, cu același dispozitiv, care astfel va redobândi forța executorie[17].

II.1. Principalul efect al împlinirii prescripției dreptului de a obține executarea silită

După cum am precizat mai sus, potrivit art. 707 alin. (2) C. pr. civ., prescripția stinge dreptul de a obține executarea silită și orice titlu își pierde puterea executorie.

Întrucât norma citată nu face distincția între diferitele titluri executorii, rezultă că, de lege lata, același este efectul împlinirii prescripției indiferent de natura titlului, adică atât în cazul celor reprezentate de hotărâri judecătorești sau arbitrale, cât și în al celor reprezentate de alte înscrisuri cărora legea le recunoaște forța executorie.

Așa fiind, rezultă că, în cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, prin împlinirea prescripției dreptului de a obține executarea silită nu sunt afectate celelalte efecte ale acestora, în special, și este ceea ce interesează în contextul temei de față, autoritatea de lucru judecat.

De altfel, tocmai acest efect al hotărârii judecătorești este cel care impune această soluție, creditorul valorificând în acțiunea în constatare menționată tocmai aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care continuă să se bucure hotărârea judecătorească sau arbitrală care și‑a pierdut forța executorie. Fără îndoială că, pentru a putea recurge la acțiunea menționată, creditorul trebuie să mai fie înăuntrul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Cu alte cuvinte, acțiunea în constatare amintită este deschisă creditorului al cărui titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească sau arbitrală și‑a pierdut forța executorie, doar dacă dreptul material la acțiune nu s‑a prescris sau este imprescriptibil.

În cazul în care titlul executoriu care și‑a pierdut forța executorie este reprezentat de un înscris, altul decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, creditorul are posibilitatea de a demara o acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului său de creanță, de data aceasta fiind în prezența unei acțiuni în realizare de drept comun în care se va dezbate fondul raportului juridic dintre părți. Desigur, și în acest caz, pentru a putea să își valorifice dreptul său de creanță pe calea unei acțiuni în justiție, este necesar ca dreptul material la acțiune să nu se fi prescris.

II.2. Modalitățile în care poate acționa creditorul aflat în posesia unui titlu care și‑a pierdut forța executorie prin prescripția dreptului de a obține executarea silită

Din analiza doctrinei și a practicii, am identificat trei modalități prin care creditorul își poate (re)actualiza dreptul de a obține executarea silită a titlului său executoriu:

1. În primul rând, creditorul poate să solicite încuviințarea executării silite a titlului, situație în care nici executorul judecătoresc și nici instanța de executare nu pot refuza deschiderea dosarului de executare, respectiv respinge cererea de încuviințare a executării, deoarece, fiind de ordine privată, prescripția se poate invoca doar de către debitorul urmărit – art. 707 alin. (1) C. pr. civ.

Desigur, debitorul urmărit va putea invoca prescripția doar pe calea contestației la executare. Fiind vorba de o contestație la executarea silită per se, aceasta trebuie formulată de debitor în termenul prevăzut de art. 715 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ, respectiv termenul legal de 15 zile, care începe să curgă într‑una din modalitățile prevăzute expres în norma anterior citată.

Important de reținut este faptul că, în măsura în care poate face dovada existenței unor motive temeinice care l‑au împiedicat să ceară executarea silită, anterior formulării cererii de încuviințare a executării silite, creditorul va solicita repunerea în termenul de prescripție în condițiile art. 710 C. pr. civ. În acest caz, dacă cererea sa este admisă, după rămânerea definitivă a hotărârii respective, creditorul va putea cere încuviințarea exe­cutării silite într‑un nou termen de prescripție, iar în acest caz, firește, debitorul nu va mai putea opune prescripția dreptului de a obține executarea silită.

1. În al doilea rând, în situația în care debitorul a invocat prescripția dreptului de a obține executarea silită, creditorul are posibilitatea ca, în cadrul contestației la executare formulată de debitor pentru acest motiv, să invoce la rândul său eventuale incidente ivite pe parcursul curgerii termenului de prescripție care au avut ca efect, după caz, suspen­darea sau întreruperea acestuia.

Și în acest caz, este important de reținut faptul că în acest cadru procesual, cre­ditorul nu va putea să solicite repunerea în termen deoarece, prin ipoteză, nu mai era împiedicat să solicite încuviințarea executării silite. De altfel, din acest motiv, din punct de vedere procedural, cererea de repunere în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită este o cerere principală, din prevederile art. 710 C. pr. civ. rezultând că o atare cerere nu se poate face pe cale incidentală în cadrul contestației la executare formulate de debitorul urmărit.

1. În fine, în al treilea rând, dacă a fost admisă contestația la executare prin care debitorul a invocat prescripția dreptului de a obține executarea silită, creditorul are posibilitatea de a obține un nou titlu executoriu prin declanșarea unui nou proces împo­triva debitorului său.

În ceea ce privește obiectul acestui nou litigiu, trebuie făcută distincție între situația în care titlul care și‑a pierdut forța executorie este reprezentat de un alt înscris decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală și cea în care titlul este chiar o hotărâre judecătorească sau arbitrală.

În prima situație, când titlul este alt înscris decât o hotărâre judecătorească sau arbitrală, litigiul declanșat de creditor va fi un litigiu în care creditorul își va valorifica pe fond dreptul său împotriva debitorului, urmărind condamnarea acestuia la executare.

În acest litigiu, înscrisul care și‑a pierdut forța executorie va putea fi folosit de creditor (reclamant) ca mijloc de probă. În mod corelativ, tot în acest litigiu, debitorul va putea invoca toate apărările de fond sau de procedură permise de lege pentru respin­gerea acțiunii creditorului, iar în măsura în care acestea sunt fondate, acțiunea creditorului poate fi respinsă cu consecința că acesta nu va mai avea un titlu executoriu împotriva debitorului său.

În legătură cu această ipoteză, trebuie precizat că o atare acțiune pe fond poate fi exercitată de creditor doar în măsura în care dreptul material la acțiune nu s‑a prescris, întrucât nu s‑a împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune (NB: cererea de executare și actele de executare eventual efectuate nu au ca efect și întreruperea terme­nului prescripției dreptului de a obține executarea silită) sau acesta este imprescriptibil.

În a doua situație, în care titlul care și‑a pierdut forța executorie este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau arbitrală, obiectul noului litigiu declanșat de creditor nu va mai face obiectul unei analize pe fond a raportului juridic existent între creditor și debitor, deoarece sub acest aspect există autoritate de lucru judecat, iar o nouă analiză a fondului cauzei ar contraveni aspectului negativ al autorității de lucru judecat[18].

În schimb, aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat la care de altfel face trimitere și art. 707 alin. (2) teza finală C. pr. civ. va fi valorificat de creditor pentru a solicita pro­nunțarea unei noi hotărâri prin care debitorul să fie din nou condamnat la executarea obligației corelative dreptului creditorului stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea care și‑a pierdut forța executorie. Menționăm că aceeași condiție ca dreptul material la acțiune să nu se fi prescris sau ca acesta să fie imprescriptibil există și în cazul în care titlul care și‑a pierdut forța executorie îl constituie o hotărâre judecătorească sau arbitrală.

* Prezentul studiu a făcut obiectul expunerii, într o manieră sintetică, la Conferința Națională de Executare Silită, ed. a X-a, Facultatea de Drept, Universitatea din București, 25.09.2019.

* Este extras din Revista română de executare silită nr. 3/2019.

[1] A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv, ed. a 5‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 523.

[2] A se vedea în acest sens, I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei, București, 1966, p. 158; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 216.

[3] În acest sens, I. Leș, Sancțiunile procedurale în materie civilă, ed. a 3‑a, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 318; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 523.

[4] A se vedea în același sens Al. Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, ed. a III‑a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 251‑253. Autorul apreciază și faptul că, pornind de la actul normativ cadru care reglementează activitatea executorilor judecătorești (Legea nr. 188/2000), unde se prevede expres că din punctul de vedere al competenței, aceasta este limitată doar la atribuțiile din art. 7, conform căruia organul de executare nu are atribuții de a cerceta îndeplinirea condițiilor dreptului de a obține executarea silită. De asemenea, în susținerea aceleiași teze, autorul apreciază că executorul judecătoresc trebuie să pună în aplicare un titlu executoriu, nu să verifice legalitatea sau prescriptibilitatea acestuia, funcția lui fiind una administrativă și nu jurisdicțională.

[5] Invocarea beneficiului prescripției dreptului de a obține executarea silită poate fi făcută doar de partea interesată în cursul executării silite, astfel cum este prevăzut de art. 707 alin. (1) C. pr. civ., ceea ce ne duce la concluzia că atunci când executorului judecătoresc i se prezintă un titlu executoriu, termenul de prescripție fiind împlinit, acesta nu va putea refuza punerea în executare a respectivului titlu. Tot astfel, nici instanța competentă nu va putea respinge pentru un motiv similar învestirea cu formula executorie a unui titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, pentru că din analiza coroborată a art. 2.512 alin. (2) C. civ. care prevede expres că: „organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu”, cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, cu art. 707 alin. (1) C. pr. civ., prin analogie, instanța de executare nu va putea invoca din oficiu prescripția dreptului de a obține executarea silită.

[6] În vechea reglementare, chestiunea a suscitat totuși opinii doctrinare deosebite, însă opinia majoritară a fost aceea a caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor privitoare la prescripția dreptului de a obține executarea silită. A se vedea, pentru amănunte, M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 897 și urm.

[7] A se vedea în același sens: E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 510‑511; M. Nicolae, Prescripția dreptului de a obține executarea silită în dreptul civil român, în RRDP nr. 2/2015, p. 129; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a 4‑a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 1113.

[8] În dreptul comparat, sistemul francez al executării silite este similar cu sistemul nostru, în sensul că prescripția executării silite este exclusiv apanajul debitorului, constatarea acesteia făcându‑se la solicitarea debitorului, acesta putând renunța la acest beneficiu (al prescripției extinctive împlinite) (art. 2.250 C. civ. fr.), judecătorul neputând acționa sub nicio formă, în această materie, din oficiu (art. 2.247 C. civ. fr.).

[9] În același sens, a se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, cit. supra, p. 1113.

[10] A se vedea E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat, vol. I., p. 511.

[11] Referitor la legea aplicabilă prescripțiilor ratione temporis, a se vedea cercetarea monografică a dlui prof. univ. dr. M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 456 și urm. A se vedea și ICCJ, complet R.I.L., dec. nr. 1/2014 (M. Of. nr. 283 din 17 aprilie 2014).

[12] P. Pop, în E. Oprina, V. Bozeșan, Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, vol. 2, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 387.

[13] A se vedea pentru detalii, M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, p. 915; adde M. Nicolae, Prescripția dreptului, p. 136 și urm.

[14] M. Tăbârcă, Tratat de drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 516; M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, p. 916. În sens contrar, a se vedea: S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, p. 217; G. Boroi, Incidente, pp. 113‑115; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 524.

[15] În acest context, considerăm util să reamintim că, anterior modificării Codului de procedură civilă 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, fostul art. 404 prevedea în mod expres că o hotărâre judecătorească care nu s‑a executat în timp de 30 de ani de la data sa nu se va mai putea executa și va pierde puterea lucrului judecat (pentru o analiză a efectelor prescripției dreptului de a obține executarea silită sub imperiul dispozițiilor art. 404 C. pr. civ. 1865 în forma în vigoare anterior O.U.G. nr. 138/2000, a se vedea A. Hilsenrad, În legătură cu prescripția executării și autoritatea de lucru judecat, în J.N. nr. 6/1966, p. 99). Precizăm însă că, în urma modificării dispozițiilor Cărții a V‑a din Codul de procedură civilă din 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, această soluție legislativă a fost abandonată, astfel încât art. 405 alin. (3) C. pr. civ. 1865 în forma dobândită prin O.U.G. nr. 138/2000 prevedea în mod expres că „prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie”.

[16] A se vedea și CEDO, cererea nr. 8727/03, cauza Stanca Popescu c. României (M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011).

[17] A se vedea în același sens și G. Boroi, Incidente, pp. 113‑115; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Tr.C. Briciu, Curs selectiv, 2011, p. 524; Al. Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, 2016, p. 261. Această opinie a fost admisă și de Comisia de unificare a practicii din cadrul CSM, hotărând astfel prin Minuta din 1 aprilie 2009 încheiată ca urmare a întâlnirii dintre conducerea CSM și Comisia de unificare a practicii judiciare cu președintele secției civile a ICCJ și președinții secțiilor civile ale curților de apel, disponibil pe www.csm1909.ro.

[18] În pofida acestui aspect, apreciem că în noul proces se vor putea invoca noi apărări, cu condiția ca acestea să nu fi fost discutate în primul proces, și fără ca prin formularea acestor noi apărări să poată fi invocată autoritatea de lucru judecat.

Articol preluat de pe siteul www.universuljuridic.ro