- Introducere
Comiterea unei infracțiuni naște în sarcina statului obligația de a proceda, prin punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, la tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea acesteia, activitatea desfășurată în cadrul unui proces penal.
Aflarea adevărului într-o cauză penală se realizează prin administrarea de probe, definite în legislația procesual penală ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.
Proba, ca element de fapt, se „câștigă” procesului penal prin mijloacele de probă prevăzute de lege și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Mijloacele de probă se obțin prin intermediul procedeelor probatorii, care reprezintă activitatea de administrare a probei în procesul penal, activitate desfășurată în conformitate cu normele procedurale.
Ansamblul mijloacelor de probă administrate într-o cauză penală constituie probatoriul.
În perspectiva analizei ce o vom realiza în continuare, expunem un exemplu cu privire la înregistrările în mediul ambiental.
- Emiterea ipotezei privind înregistrarea în mediul ambiental
Să presupunem că s-a comis o infracțiune de luare de mită, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 289 din Codul penal constând în aceea că un funcționar public din cadrul unei primării a primit bani în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu. Infracțiunea de luare de mită este o infracțiuni de pericol, ce aduce atingere relațiilor sociale care protejează buna desfășurare a raporturilor de serviciu și s-a consumat în momentul în care funcționarul public a primit banii în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, indiferent dacă ulterior și-a îndeplinit sau nu atribuția de serviciu pentru care a fost „plătit”.
Pentru a se putea realiza tragerea la răspundere penală a funcționarului public, organelor de urmărire penală le revine sarcina de a proba activitatea infracțională. În funcție de posibilitatea efectivă de a realiza acest lucru, funcționarul public va fi sau nu tras la răspundere penală. Aceasta se datorează faptului că transpunerea probelor în procesul penal depinde de mai mulți factori, atât de natură obiectivă, cum ar fi spre exemplu decesul unicului martor, cât și de natură subiectivă, cum ar fi spre exemplu perceperea în mod diferit a împrejurărilor în care a fost comisă fapta de unicul martor.
Din această perspectivă realitatea faptică nu coincide decât rar cu realitatea juridică, rezultată din administrarea de probe.
Revenind la exemplul nostru, constituie probe de exemplu: – faptul că funcționarul public a primit bani, – faptul că banii au fost primiți în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, – faptul că acesta a acționat cu intenție etc.
Acestea sunt aspectele pe care organele judiciare trebuie să le transpună în procesul penal în mijloace de probă. În acest sens, se va apela la procedee probatorii, reprezentate de activitatea propriu-zisă de audiere de martori, audierea suspectului/inculpatului, efectuarea de percheziții domiciliare și/informatice, efectuarea flagrantului, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, verificarea conturilor bancare sau, de exemplu, efectuarea de înregistrări în mediul ambiental.
Rezultatul tuturor activităților menționate se va încheia cu întocmirea mijlocului de probă și anume declarații de martori, declarații de suspect, procese-verbale de efectuare a perchezițiilor, de constatare a flagrantului, de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate sau a celor efectuate în mediul ambiental etc.
În ultimii ani, în practica judiciară, o atenție și importanță sporită s-a acordat procedeului probator constând în înregistrările în mediul ambiental, în special în dovedirea faptelor de corupție. Această tendință își găsește justificarea în împrejurarea că dovedirea faptelor de corupție presupune în principal dovedirea înțelegerii frauduloase intervenite între funcționarul public și cel care dă mita și anume că banii au fost dați/primiți cu un titlu ilicit, mai exact în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. În acest sens, în jurisprudență s-a statuat că existența dubiului cu privire la titlul în baza căruia banii sau foloasele au fost primite de funcționarul public trebuie să conducă la o soluție de achitare, în aplicarea principiului in dubio pro reo.
Astfel, rezultă cu ușurință că miza dovedirii faptelor de corupție o constituie probarea înțelegerii frauduloase, ce poate fi realizată cel mai obiectiv prin înregistrarea în mediul ambiental a convorbirilor dintre funcționarul public și cel care dă mita, sau prin înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate de aceștia prin orice mijloc de comunicare.
Desigur că probarea înțelegerii poate fi realizată și altfel, de exemplu prin realizarea flagrantului, dar după cum am precizat, organele judiciare trebuie să dea dovadă de mare prudență în aprecierea și cântărirea aspectelor rezultate din mijloacele de probă, orice dubiu urmând a profita celui acuzat.
- Înregistrarea convorbirilor în mediul ambiental
Pentru a putea fi folosite în procesul penal, înregistrările trebuie realizate cu respectarea normelor de procedură, în condiții de legalitate și loialitate.
Dispozițiile procesual penal disting între înregistrările efectuate de către organele judiciare și cele efectuate personal de către părți.
3.1. Înregistrările efectuate de organele judiciare. Dispozițiile procesual penale le reglementează sub denumirile de interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, și de supraveghere audio, video sau prin fotografiere și le încadrează în categoria măsurilor de supraveghere tehnică.
Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
Prin supraveghere audio, video sau prin fotografiere se înțelege activitatea de fotografiere a persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, a mișcărilor ori a altor activități ale acestora.
În ceea ce privește înregistrările efectuate de organele judiciare, sunt incidente următoarele reguli procedurale, în sensul că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- a) există o suspiciune rezonabilăcu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute expres de lege;
- b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;
- c) probele nu ar putea fi obținute în alt modsau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
În concret, supravegherea tehnică poate fi autorizată doar în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Cu titlul de excepție, la cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că solicitarea procurorului este întemeiată, dispune prin încheiere admiterea cererii și emite mandatul de supraveghere tehnică. În cursul urmăririi penale, supravegherea tehnică se dispune pe o durată de cel mult 30 de zile, și poate fi prelungită în condițiile legii, din 30 în 30 de zile, fără ca durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, să poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate depăși 120 de zile.
Atunci când există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora, procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică, însă doar dacă și celelalte condiții prevăzute de lege sunt îndeplinite, urmând ca în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei. Cu această ocazie, procurorul poate solicita emiterea în continuare a unui mandat de supraveghere tehnică, pe o perioadă de cel mult 30 de zile.
După obținerea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul ia măsuri pentru punerea în executare a acestuia și ulterior pentru consemnarea activităților de supraveghere tehnică.
În acest sens, se prevede că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției. Pentru realizarea activităților de supraveghere tehnică procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.
După fiecare activitate de supraveghere tehnică se întocmește în mod obligatoriu un proces-verbal în care sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care s-a încheiat. La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică.
3.2. Înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane. Pe lângă înregistrările efectuate de organele judiciare, dispozițiile legale prevăd că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, dar și că orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege.
Înainte de a analiza în ce condiții pot părțile sau alte persoane să efectueze înregistrări și care să poată fi valorificate ca mijloace de probă, se impune precizarea că prin înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane dispozițiile legale se referă la înregistrările efectuate din proprie inițiativă, cu mijloace proprii, aceasta în condițiile în care părțile sau alte persoane pot efectua înregistrări și la inițiativa și sub coordonarea organelor judiciare, cu mijloace tehnice aparținând organelor statului.
De aici distingem două categorii de înregistrări efectuate de părți sau alte persoane:
- înregistrările efectuate la inițiativa și sub coordonarea organelor statului;
- înregistrările private, efectuate cu mijloace proprii și din inițiativă proprie, fără nicio implicare din partea organelor statului;
Existența celor din prima categorie rezultă din dispozițiile legale care, după cum am arătat, prevăd că procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, iar pentru realizarea activităților de supraveghere tehnică procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.
Când organele judiciare înțeleg să apeleze la persoane fizice care să ajute într-o anchetă penală la aflarea adevărului și deci să se comporte ca agenți ai statului, trebuie îndeplinite și alte condiții legale, în afară de cele care impun obținerea unui mandat de supraveghere tehnică.
Astfel, pot exista situații când organele de urmărire penală nu au posibilitatea de a pătrunde în mediul persoanelor bănuite de comiterea faptelor prevăzute de legea penală ce fac obiectul cercetărilor sau chiar dacă au o asemenea posibilitate, este posibil ca persoanele respective să nu le furnizeze nicio informație ce ar putea fi folosită în cauză penală, din cauză că aspectele relevante le discută doar cu ceilalți participanți la infracțiuni sau cu persoane în care au încredere.
În acest sens, organele de urmărire penală caută să identifice o persoană care să „aibă trecere” pe lângă persoanele cercetate. În practica judiciară a ultimilor ani, astfel de persoane sunt de regulă cele care au în același timp calitatea de denunțător al unor fapte de corupție și care, în majoritatea cazurilor, sunt la rândul lor interesați ca faptele denunțate să poată fi probate pentru a beneficia de un tratament favorabil și legal, în cauzele penale în care sunt la rândul lor cercetate.
Dispozițiile procesual penale prevăd posibilitatea pentru organele de urmărire penală să folosească în cauzele penale investigatori sau colaboratori, cu identitate reală sau sub acoperire.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare, iar în cazul investigării infracțiunilor contra securității naționale și infracțiunilor de terorism pot fi folosiți ca investigatori sub acoperire și lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfășoară, potrivit legii, activități de informații în vederea asigurării securității naționale.
Investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise, pe care le pune, în totalitate, la dispoziție procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Autorizarea investigatorilor se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de 60 de zile, dacă:
- există suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
- măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;
- probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Ordonanța cuprinde, printre altele, indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfășoare.
În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică.
În cazul în care desfășurarea activității investigatorului impune participarea autorizată la anumite activități, procurorul procedează potrivit dispozițiilor art. 150 din C.p.p. (cum ar fi de exemplu organizarea unui flagrant în momentul remiterii unei sume de bani cu titlu de mită).
În situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru autorizarea investigatorilor, dar folosirea acestora nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală și care poate fi orice altă persoană decât cea care poate fi desemnată investigator, cum ar fi de exemplu o parte din procesul penal sau orice altă persoană fizică.
Se constată astfel că cele două mijloace de obținere a probelor în cursul procesului penal și anume măsura de supraveghere tehnică a înregistrării audio, video sau prin fotografiere, prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. c) din C.p.p. și măsura de cercetare specială constând în utilizarea colaboratorilor, prevăzută de art. 148 din C.p.p., nu se confundă, ci din contră, se completează atunci când se impune ca o persoană fizică să pună în aplicare un mandat de supraveghere tehnică.
Practic, în aceste cazuri persoana fizică acționează ca un agent al statului, fiind autorizată să culeagă date și informații și să contribuie la activitatea de strângere a probelor, activitate ce aparține în mod natural organelor de urmărire penală.
Astfel, cu titlu de exemplu, ori de câte un denunțător este trimis de organele de urmărire penală pentru a înregistra în mediu ambiental discuțiile purtate cu persoana denunțată, de cele mai multe ori după ce în prealabil a fost instruit în legătură cu ce subiecte să abordeze, pentru a surprinde aspecte relevante cauzei, organele de urmărire penală trebuie să autorizeze în prealabil activitatea, ceea ce presupune emiterea unei ordonanțe în care să fie motivată întrunirea condițiilor legale, printre care caracterul necesar și proporțional al măsurii în raport cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, dar și caracterul subsidiar al măsurii.
Apreciem că lipsa actului de autorizare nu reprezintă doar încălcarea unor aspecte de formalitate, ci și a unora de fond, astfel că nelegalitatea trebuie să fie sancționată cu excluderea probelor obținute de colaborator, chiar dacă în cauză a fost obținut un mandat de supraveghere tehnică emis de judecător.
Se constată totodată că din analiza dispozițiilor legale rezultă că nu în cazul tuturor infracțiunilor pentru care poate fi emis un mandat de supraveghere tehnică poate fi autorizată și folosirea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor.
În același sens sunt și unele opinii exprimate în doctrină, care au arătat că art. 139 alin. (3) teza I din C.p.p. asumă faptul că subiecții acționează din proprie inițiativă sau la indicațiile unei alte persoane, înregistrându-și propriile comunicări, iar nu la inițiativa sau sub coordonarea organelor de urmărire penală, caz în care aceștia, plasându-se în postura unor agenți ai statului, este necesară autorizarea procurorului, în lipsa căreia proba este nelegal obținută.
Această interpretare a fost oferită și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele M.M. c. Olandei și Von Vondel c. Olandei.
Astfel, în prima hotărâre enunțată, Curtea a arătat că, conversațiile reclamantului au fost înregistrate, la sugestia procurorului, de către o persoană ce se considera victima infracțiunii de atentat la pudoare săvârșită de reclamant. În acest sens, la telefonul victimei a fost branșat de organele de poliție un sistem de înregistrare, iar în locuința sa a fost instalat un sistem de înregistrare, fiindu-i sugerat acesteia să canalizeze discuțiile cu reclamantul pe avansurile sexuale pe care acesta i le făcea, în vederea obținerii de probe în acuzarea reclamantului. Curtea a apreciat că există o ingerință a autorităților în dreptul la viață privată, prin utilizarea persoanelor private în scopul obținerii de probe în procesele penale, iar o concluzie contrară ar permite autorităților ce efectuează ancheta să evite responsabilitățile ce le incumbă potrivit Convenției europene prin utilizarea agenților privați.
În cea de-a doua hotărâre enunțată, Curtea a statuat că înregistrarea convorbirilor telefonice particulare de către partenerul de discuție și utilizarea, cu caracter privat, a acestora nu este, per se, incompatibilă cu prevederile art. 8, dacă este efectuată cu mijloace private. Această situație trebuie însă distinsă de monitorizarea și înregistrarea convorbirilor efectuate de către o persoană privată, cu conivența și suportul tehnic din partea autorităților, în scopul folosirii acestor date într-o anchetă penală.
În acest sens este și jurisprudența națională, printre care enunțăm încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de 05.09.2016, din cadrul C.A. Iași, rămasă definitivă în cadrul căreia s-au reținut următoarele: „Începerea urmăririi penale s-a dispus prin ordonanță de către procuror la data de 01.06.2016, numitul I.E.M. fiind audiat în aceeași zi în calitate de martor. Ulterior, tocmai ca urmare a elementelor de fapt relatate de această persoană în calitate de martor, procurorul îi atribuie calitatea de colaborator cu identitate reală, calitate în care efectuează înregistrări pentru care a fost autorizat. De altfel, chiar în cuprinsul ordonanței de desemnare a colaboratorului se menționează faptul începerii urmăririi penale pentru infracțiunile de luare de mită și complicitate la luare de mită”.
3.3. Înregistrările private efectuate de părți sau alte persoane. În ceea ce privește înregistrările private efectuate de părți sau alte persoane cu privire la propriile convorbiri sau comunicări, deși nu se prevede explicit, legea lăsând loc de interpretare prin prevederea în art. 139 alin. (3) din C.p.p. a formulării „înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți”, capitol ce privește în principal înregistrările efectuate de organele statului, în condițiile legale expuse mai sus, apreciem că voința reală a legiuitorului a fost ca acestea să constituie mijloace de probă, indiferent de natura infracțiunii sau de existența sau inexistența unui proces penal.
Rezultă astfel că părțile își pot înregistra propriile convorbiri pe care le poartă cu terții, și care pot fi folosite ca mijloace de probă, dar cu condiția ca inițiativa înregistrării și mijloacele tehnice folosite să le aparțină, fără nicio implicare din partea organelor statului.
Chiar și așa, apreciem că pentru a putea fi considerate mijloace de probă administrate în mod loial, se impune ca părțile să adopte o poziție pasivă în conducerea firului discuțiilor, în sensul de a nu regiza convorbirea cu scopul de a-și preconstitui probe în eventualitatea unui proces penal, prin formularea unor întrebări și răspunsuri care să provoace la obținerea de probe, aceasta deoarece probele trebuie să fie caracterizate de obiectivitate într-o măsură determinantă, să exprime în mod liber adevărul.
În caz contrar, apreciem că se conferă posibilitatea oricărei persoane care justifică un interes judiciar, de cele mai multe ori reprezentat de îmbunătățirea propriei situații juridice în cauzele penale în care este cercetată, să denunțe o infracțiune și să efectueze o anchetă privată prin care să contribuie la tragerea la răspundere penală a persoanelor denunțate, iar apoi rezultatele obținute să le pună la dispoziție organelor de anchetă.
A proceda într-o asemenea manieră reprezintă pe de o parte o substituire în activitatea organelor de urmărire penală însărcinate cu strângerea probelor, iar pe de altă parte o eludare a dispozițiilor legale care prevăd garanții în favoarea acuzatului.
În acest sens sunt și soluții pronunțate în practica judiciară națională, printre care enunțăm încheierea nr. 867/2016 din data de 05 decembrie 2016, a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiș, prin care s-au exclus înregistrările efectuate în mediul ambiental de un martor, motivat de faptul că „înregistrarea efectuată de martorul L.O., deși putând fi efectuată (…) în cadrul dosarului penal fără să fi fost necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți, (…) încalcă principiul loialității administrării probelor, din perspectiva circumstanțelor și a modului în care a acționat martorul L.O. Având în vedere calitatea lui de polițist, fiind coleg cu persoana vătămată, locul în care a efectuat înregistrarea și anume un post de poliție, dar și modul în care a acționat, în scopul strângerii de probe rezultă că, deși reiese din actele dosarului că discuția a purtat-o amical, acesta în realitate s-a comportat ca un organ de cercetare penală mascat, urmărind să obțină probe în cauza penală care îl privea pe colegul său, persoana vătămată B.D.”
Concluzii
În concluzie, apreciem că dispozițiile procesual penale prevăd trei categorii de înregistrări, cu reguli proprii de legalitate și anume: 1. înregistrările efectuate de organele statului, 2. înregistrările efectuate de părți sau alte persoane, sub coordonarea organelor statului și 3. înregistrările private, proprii părților sau altor persoane, cu privire la propriile discuții purtate cu terții, fără nicio implicare din partea organelor statului.
Articol preluat de pe www.universuljuridic.ro
