Blog

Soarta contractelor în derulare în timpul pandemiei. Este sau nu starea de urgență un caz de forță majoră?

Apărută inițial în dreptul britanic sub denumirea de Act of God (calamitate, dezastre naturale, cutremur etc.), noțiunea a fost preluată și în dreptul continental, după Revoluția franceză, sub numele mai laic de force majeure, conținutul sau fiind extins si la evenimente sociale imposibil de anticipat si de evitat, precum războaie, rebeliuni, revoluții, etc. Forța majoră a devenit o clauză contractuală obligatorie, dar de cele mai multe ori inserată din inerție, efectul sau fiind acela de a exonera sau măcar de a limita răspunderea contractantului ajuns în imposibilitatea de a-și executa propria prestație.

În dreptul românesc, forța majoră este definită de art. 1351 din Codul Civil drept „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil, care înlătura răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile produse ca urmare a unei împrejurări care se încadrează acestei definiții.” Cu alte cuvinte, dacă părțile nu au prevăzut prin contract conținutul exact al evenimentului de forță majoră și întinderea efectelor acestuia față de obligațiile asumate, devin aplicabile dispozițiile art. 1351 din Codul Civil. Rămâne astfel la înțelepciunea judecătorului să stabilească, de la caz la caz, dacă o situație dată se încadrează sau nu în sfera forței majore, respectiv dacă suntem în cazul excepțional în care neîndeplinirea unei obligații contractuale nu atrage nici o sancțiune pentru debitorul aflat în afara oricărei culpe.

În concret, în lumina evenimentelor mondiale recente, determinate de pandemia de Covid-19 și, mai ales, de carantina generalizată care a pus lacătul pe multe afaceri, agenții economici (fie ei furnizori ori beneficiari), cât și persoanele fizice își pun întrebarea legitimă cu privire la soarta contractelor încheiate, în derulare sau încă neexecutate și dacă acest context epidemic va putea fi invocat drept caz de forță majoră.

Decretul privind instituirea stării de urgentă, ordonanțele militare, precum și întreaga legislație secundară adoptată cu caracter special pe timpul pandemiei reprezintă sau nu, în sine, o împrejurare externă voinței părților, imprevizibilă, invincibilă și insurmontabilă, care sa poată fi invocata drept caz de forță majoră?

Bunăoară, băncile se întreabă dacă mai sunt nevoite să își respecte obligațiile asumate față de deponenții lor și să asigure alimentarea și funcționarea bancomatelor amplasate în centre comerciale de tip mall, în care activitatea agențiilor a fost suspendată. De asemenea, se pune problema dacă mai exista obligația de a respecta normele de securitate impuse de BNR pentru transferul de valori, în condițiile în care Ordonanța militară nr. 3/2020 pretinde ca deplasările să nu se facă în grupuri mai mari de 3 persoane care nu locuiesc împreună, or mașinile cu bani circulă întotdeauna însoțite de cel puțin 4 supraveghetori (noroc că, între timp, Ordonanța militara nr. 4/2020 a lămurit această dilemă). Aceeași problemă și-o puneau pompierii chemați la intervenții și chiar manipulatorii odioaselor izolete. În fine, organizatorii de evenimente private (conferințe, nunți, botezuri, etc) se întreabă la ce riscuri contractuale se expun pentru evenimentele planificate în perioada carantinei și care sunt implicit anulate prin suspendarea activității localurilor, precum și prin interzicerea oricăror activități colective, în condițiile in care beneficiarii au achitat parte din prețul contractului. Aceeași este situația și în cazul agențiilor de turism, respectiv a organizatorilor de spectacole.

Prezentul articol nu își propune să răspundă tuturor acestor chestiuni, ci tratează chestiunea dacă starea de urgentă și carantina cvasi-generalizată va putea fi interpretată și invocată drept caz de forță majoră, și, în ce măsură contractanții puși în dificultate de această situație se vor putea eschiva/exonera de la îndeplinirea obligațiilor asumate față de partenerii lor, fără a se expune riscului de a plăti despăgubiri.

Legislația specială adoptată de Guvern, de la declararea stării de urgentă si pana in prezent, nu s-a hazardat sa asimileze starea de urgentă cu un caz de forța majora.

OUG nr. 29/2020 si OUG nr. 30/2020 instituie măsuri temporare si speciale de protecție a IMM-urilor (caracterizate drept „coloana vertebrală” a economiei), dar nu le exonerează, de plano, de îndatoririle lor contractuale, pentru a menține un just echilibru între toți actorii contractuali. Astfel, la art. X alin. 2 din OUG nr. 29/2020 se stabilește că forța majoră poate fi invocată drept ultim remediu și numai în situația în care s-a făcut dovada, prin orice mijloc de probă scris, că s-a încercat salvarea contractului prin renegocierea acestuia, pentru adaptarea clauzelor contractuale la condițiile excepționale generate de starea de urgență.

Art. X alin. (3) din același act normativ instituie o prezumție relativă de forță majoră care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei, care a afectat activitatea IMM-urilor. Prezumția poate fi însă răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă, esențial fiind a se dovedi caracterul imprevizibil al împrejurării care a determinat declararea stării de urgentă la momentul încheierii contractului. În teza finală a acestui act normativ, legiuitorul precizează însă că „nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.”în sensul ca doar declararea stării de urgentă poate avea caracter imprevizibil, iar NU și măsurile adoptate în timpul acestei măsuri.

Ordinul MEEMA nr. 791/25.03.2020 detaliază condițiile si procedura de obținere a Certificatelor de situații de urgentă, precum si efectele acestora. Atenție însă, legiuitorul este foarte clar! Certificatele de stare de urgenta nu atestă prin ele însele un caz de forță majoră, ci doar o stare de fapt, respectiv încetarea totală sau parțială a activității (CSU albastre) sau diminuarea cu minim 25% a venitului înregistrat în luna martie 2020 (CSU galbene). Forța juridică și probantă a acestor certificate nu este prestabilită, ele având doar rolul de a permite operatorilor economici afectați de instituirea stării de urgență să obțină anumite facilitați fiscale, sa suspende obligațiile contractuale asumate fata de terți si, mai ales, sa câștige timp.

În fine, Camera de Comerț și Industrie a României poate elibera, contra cost, la cererea operatorilor economici, avize privind existența forței majore, privită punctual și exclusiv din perspectiva efectelor și influenței acesteia asupra executării obligațiilor rezultate dintr-un contract comercial care trebuie sa conțină în mod necesar o clauză privind forța majoră. Nici CCIR și nici Camerele județene nu sunt abilitate să declare la nivel național/internațional o anumită situație ca fiind sau nu o situație sau un caz de forță majoră. În comunicatul publicat pe pagina sa oficială, CCIR menționează ca „existența unei clauze contractuale de forță majoră care acoperă explicit și situația apariției  unor epidemii sau pandemii, cum este și cazul coronavirusului, nu este suficientă de una singură. Persoana care încearcă să se bazeze pe aceasta trebuie să demonstreze că nu poate îndeplini contractul din cauza circumstanțelor dincolo de controlul său (generate din cauza virusului). De asemenea, acesta trebuie să demonstreze că nu au putut fi făcute demersuri rezonabile pentru a evita sau a atenua evenimentul sau consecințele acestuia.”

În concluzie, nici CCIR și nici Camerele județene nu pot și nu au competența de a declara un eveniment ca fiind de forță majoră sau de a interveni în vreun contract, ci doar aceea de a constata, în baza unei documentații depuse exclusiv de solicitant, în baza unui tarif, existența unei situații de forță majoră ca fapt exonerator de răspundere, din perspectiva efectelor acesteia invocate de către solicitant, în ceea ce privește ne-executarea obligațiilor contractuale.

CCIR precizează explicit că, potrivit jurisprudenței în materie, precum și din practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă CCIR, este la latitudinea părții care se consideră prejudiciată să ia sau nu în considerare motivele și dovezile (între care și avizul de forță majoră emis de CCIR) prezentate de partenerul contractual în culpă, pentru justificarea neîndeplinirii obligațiilor, ultimul cuvânt avându-l, evident, instanța de judecată.

Așa fiind, anticipăm de pe acum o avalanșă de litigii având ca obiect constatarea existenței stării de forță majoră, ca fapt juridic exonerator de răspundere contractuală. Instanțele de judecată sunt singurele abilitate să stabilească dacă instituirea stării de urgență, precum și măsurile adoptate de autorități pentru combaterea pandemiei cu virusul Covid-19 întrunesc sau nu exigentele art. 1351 alin. 2 Cod Civil pentru a fi considerate caz de forță majoră.

Cum jurisprudența națională nu s-a mai confruntat în ultimele decenii cu situații de stare de urgență și nici cu pandemii pentru combaterea cărora sa fie necesară adoptarea unor măsuri radicale de restrângere a activității economice, dar și a drepturilor si libertăților individuale, este de așteptat ca practica judiciară să fie foarte neunitară, cu atât mai mult cu cât existența cazului de forța majoră va trebui verificat în concret, raportat la obiectul și clauzele fiecărui contract. Va fi probabil nevoie de o decizie pronunțată de Înaltă Curte de Casație si Justiție într-un recurs în interesul legii pentru a se stabili, la nivel național, criteriile care trebuie verificate, pe categorii de activități si contracte, pentru a se constata existența forței majore.

Până atunci subliniem că existența forței majore ca împrejurare exoneratorie de răspundere contractuală trebuie invocată cu maxima precauție și, potrivit dispozițiilor OUG nr. 29/2020, numai după ce debitorul obligației neîndeplinite dovedește ca a depus toate diligențele pentru salvarea contractului si pentru adaptarea acestuia la restricțiile impuse de starea de urgenta. Cu alte cuvinte, invocarea situației de forță majoră se poate face in extremis, și numai după ce partea obligata a încercat sa aplice toate remediile pe care le avea la dispoziție pentru executarea, chiar si cu întârziere, a propriilor prestații.

De principiu, pe perioada situației de forță majoră, obligațiile reciproce ale părților se suspendă, urmând a fi reluate ulterior încetării împrejurării excepționale. In extremis, atunci când prestația nu mai poate fi executată sau nu mai prezintă interes pentru beneficiar ulterior încetării situației de forța majora, contractul încetează. Potrivit legii, forța majoră înlătură răspunderea pentru prejudiciile cauzate creditorului obligației imposibil de îndeplinit, aceasta însemnând că debitorul nu poate fi obligat să plătească daune – interese, adică să-l despăgubească pe acesta pentru daune directe sau indirecte, fiind considerat în afara oricărei culpe. Cu toate acestea, forța majoră nu poate sub nici o formă să devină un mijloc de îmbogățire fără justa cauza pentru una dintre părți, respectiv de ruinare pentru creditorul si așa păgubit. Avem aici în vedere situația contractelor in derulare la momentul intervenției situației de forța majora, in care doar una dintre părți își îndeplinise total sau parțial propriile obligații. In acest caz, o data cu încetarea contractului, părțile vor fi repuse în situația anterioară încheierii lui, în sensul că se vor restitui prestațiile (partea de preț) pentru care nu exista corespondent in bunuri sau servicii, sau se vor retine proporțional cu prestațiile deja efectuate (spre exemplu se va restitui prețul biletelor la spectacolele anulate, prețul sejururilor turistice, avansul plătit pentru diverse evenimente, etc).

În practică însă, realitatea economică „bate” teoria juridică. Mulți operatori economici au tendința sa abuzeze de momentul contractual la care a intervenit starea de urgență. În loc să suspende obligațiile reciproce, tocmai debitorii aflați în imposibilitatea îndeplinirii propriilor obligații sunt cei ce pretind cocontractantilor executarea întocmai și la timp a obligațiilor de plată scadente. Sub sloganul „Ma ajuți pe mine, te ajuți pe tine” unele grădinițe private ori unități de tip after-school pretind părinților să achite la zi taxele de școlarizare (inclusiv rația de hrană), dacă doresc să păstreze locul copilului în respectiva unitate, chiar dacă începând cu data de 11 martie 2020 au fost suspendate cursurile în toate unitățile de învățământ. În aceeași notă, organizatorii de evenimente programate în perioada următoare solicită beneficiarilor să își achite fără întârziere tranșele de preț, nu doar pentru a reprograma evenimentul acontat deja, dar și pentru a nu își declara insolvența.

În concluzie, este recomandabil ca legiuitorul să fie foarte prudent în această perioadă cu termenii utilizați în legislația specială privind măsurile de combatere a epidemiei de Covid-19, iar, mai apoi, instanțele sa cântărească bine înainte de a împarți dreptatea.

 

Articol preluat de pe site-ul www.universuljuridic.ro

 

Related Posts