Rezumatul procedurilor judiciare care au condus la pronunțarea dec. nr. 939A din 14 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București („dec. nr. 939A din 14 iunie 2021”)[1]
Judecata în primă instanță
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a unui contract de donație încheiat în anul 1951 între autorii reclamanților (în calitate de donatori ai unei colecții de artă) și autorul pârâților (în calitate de donatar).
Reclamanții au invocat o serie de motive de nulitate absolută, printre care și motivul de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizării acceptării donației de către serviciul juridic al Sfatului Popular al Capitalei, așa cum impuneau prevederile art. 31, alin. (1) din Legea nr. 11/1944, coroborate cu art. 32 alin. (5) din Legea privind organizarea corpului de avocați publici.
Cererea de chemare în judecată a fost soluționată de Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 814 din 4 iulie 2014, fiind admise parte dintre motivele de nulitate absolută invocate de reclamanți și rămânând neanalizate parte dintre motivele de nulitate absolută invocate de reclamanți. Tribunalul București a reținut că este întemeiat motivul de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizării acceptării donației de către serviciul juridic al Sfatului Popular al Capitalei.
Apelurile formulate în cauză
Împotriva sent. civ. nr. 814 din 4 iulie 2014 au formulat apel reclamanții (cu privire la modul de soluționare al anumitor excepții), precum și pârâții (cu privire la modul de soluționare al anumitor excepții, precum și cu privire la fondul cauzei). Prin apelurile formulate cu privire la fondul cauzei, pârâții au criticat punctual modul în care prima instanță a admis o parte din motivele de nulitate absolută invocate de către reclamanții, indicate în mod expres în cererile de apel.
Pârâții nu au formulat, prin apel, nicio critică privind admiterea de către prima instanță a motivului de nulitate absolută reprezentat de lipsa avizării acceptării donației de către serviciul juridic al Sfatului Popular al Capitalei.
Cicluri procesuale anterioare dec. nr. 939A din 14 iunie 2021
Cauza a fost judecată succesiv în apel și în recurs, în decursul a patru cicluri procesuale, în cadrul cărora instanța de recurs a casat hotărârile pronunțate în apel.
Prin ultima decizie de trimitere spre rejudecare, dec. nr. 1531/15.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă a dispus casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București pentru continuarea judecății în apel, având în vedere că instanța de apel nu a epuizat analiza motivelor de nulitate invocate (printre care cererea de constatare a nulității absolute pentru lipsa avizării acceptării donației de către serviciul juridic al Sfatului Popular al Capitalei).
Dec. nr. 939A din 14 iunie 2021
Dezbaterile care au condus la pronunțarea dec. nr. 939A din 14 iunie 2021
La termenul de dezbateri privind fondul apelului din 14 iunie 2021, reclamanții au arătat, cu privire la limitele rejudecării, că „în momentul de față instanța de apel este învestită atât ca instanță de trimitere în vederea rejudecării prin decizia ICCJ, dar și prin cererea de chemare în judecată și ceea ce s‑a apelat, adică limitele devolutive ale apelului, prin apelurile formulate”.
„După deliberare, Curtea constată că, potrivit art. 315 C. pr. civ., limitele casării obligatorii pentru instanța de rejudecare stabilite de ICCJ se referă strict la examinarea motivului de nulitate care nu a fost cercetat de instanța de fond, referitor la lipsa avizului Serviciului Juridic Organizat de pe lângă Fostul Sfat Popular al Capitalei și acordă cuvântul părților în aceste limite pentru susținerea și respectiv combaterea motivului de nulitate.
Pârâtul, prin avocat, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot hotărârii apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanții intimați S_, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Se susține că, urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, singura chestiune care a rămas nedezlegată este dacă donația a fost avizată în prealabil de către șeful Oficiului Juridic al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Se arată că a depus de‑a lungul timpului această deciziune, 882/31.05.1951, care poartă în partea de sus viza șefului Oficiului Juridic, prin această decizie fiind aprobată donația respectivă, în forma care a fost prezentată de către Comitetul Executiv și a fost împuternicit avocatul care reprezenta șeful Oficiului Juridic să participe la încheierea la notariat a respectivului act de donație. Prin urmare, consideră că acest viciu de formă al donației nu există în prezenta cauză, iar apelul este întemeiat, în mod greșit instanța de fond a reținut că lipsește acest aviz, când el de fapt există, este exprimat în sensul celor cuprinse în actul de donație, cu cheltuieli pe cale separată.
Reclamanți, prin avocat, susțin că apelul formulat de H_ H_ de Artă nu privește modul de soluționare a acestui motiv de nulitate de către Tribunalul București prin sentința pronunțată în 2014. Tribunalul București a reținut că forma impusă ad validitatem cu privire la acest aviz nu a fost respectată, la dosar neexistând documente care să ateste faptul că a existat acest aviz. În rejudecare, prin dec. nr. 1825/2019 Curtea de Apel București a reverificat modul de soluționare a excepțiilor și nu s‑a analizat acest motiv de nulitate, nici nu fusese indicat în mod explicit prin motivele de apel, nici al Muzeului N_ de Artă, nici al Statului D_ D_ D_ D_. Prin urmare, motivul pentru care Curtea de Apel a anulat sentința și a reținut cauza nu a avut nici o înrâurire asupra modului de soluționare a acestui motiv de nulitate absolută, constând în lipsa avizului Serviciului Juridic. Aplicând limitele devoluțiunii, reglementate de art. 294‑295 Cod de procedură civilă, nu ar fi putut să analizeze Curtea de Apel motive care nu au făcut obiectul apelului. Chiar și în ipoteza în care ar fi analizat acest aspect, ar fi constatat că nu este învestită de către apelanți cu nici o critică privind acest motiv de nulitate. De asemenea, potrivit art. 287(2) Cod de procedură civilă, motivele de apel se depun în termenul de apel sub sancțiunea decăderii, nemaiputând fi completat apelul sub aceste aspecte, iar instanța verifică cererea în limitele cererii și în limitele motivelor care fac obiectul apelului. Văzând documentele depuse de către H_ H_ de artă în ceea ce privește combaterea susținerii că nu a existat viza șefului Oficiului Juridic, solicită să se observe faptul că donația a fost autentificată în data de 01.08.1951, decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei prin care se aprobă preluarea sub formă de donație a colecției este anterioară, din 31.05.1951, iar acest aviz este din 28.05.1951, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru respectarea formei ad validitatem în privința acestui document, care a fost întocmit cu 3 luni înainte de autentificarea donației și a fost emis înainte de încheierea donației în formă autentică, deci s‑a aprobat preluarea sub formă de donație a colecției anterior semnării donației, iar această viză nu are legătură cu donația, pentru că este cu 3 luni înainte de încheierea donației. Prin urmare, consideră că aceste înscris nu este în măsură să facă dovada avizului necesar cu ocazia semnării donației, fiind un înscris separat de momentul și de actul juridic al donației. În final, solicită respingerea apelului și să se observe că acest motiv de nulitate a fost analizat de către Tribunalul București, nu a fost criticată modalitatea de soluționare prin apel, iar în subsidiar, în măsura în care se va aprecia că apelul privește acest motiv de acest mod de soluționare a motivului de nulitate să se dispună respingerea apelului.”
Considerentele și dispozitivul dec. nr. 939A din 14 iunie 2021
„Conform precizării depuse de reclamanți, unul din cele trei motive de nulitate a contractului de donație încheiat în luna august 1951, ar consta în lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei, aviz prealabil, de a cărui existență depindea încheierea valabilă a donației, aspect care ar rezulta din interpretarea corelată a prevederilor Legii nr. 11 din 14 ianuarie 1944 pentru controlul persoanelor juridice fără scop lucrativ și al administrațiunii bunurilor donate sau testate statului sau altor și instituțiuni de utilitate publică și ale Legii pentru organizarea corpului de avocați publici din 9 noiembrie 1938 și ale Decretului Marii Adunări Naționale nr. 173 din 27 aprilie 1949, pentru reglementarea funcționării serviciilor juridice ale ministerelor, sfaturilor populare și instituțiilor de stat.
Potrivit art. 31 alin. (1) lit. a din Legea nr. 11/1944: donațiunile și legatele făcute persoanelor juridice de drept public, se vor accepta sau refuza: a) Cele făcute Statului prin deciziunea șefului departamentului competent după scopul sau obiectul liberalității în urma avizului prevăzut de art. 82 din Legea pentru organizarea Corpului de avocați publici;
Potrivit art. 82 din Legea pentru organizarea Corpului de avocați publici, consiliul avocaților de pe lângă fiecare minister sau instituție de stat, care posedă un contencios, va avea în căderea sa […] a‑și da avizul asupra acceptării donațiunilor și legatelor făcute ministerului sau instituțiunii, aviz care are caracter consultativ, afară de cazurile când legea prevede altfel, precum și în cazurile de intentare a acțiunilor, acceptări de donațiuni […].
Prin Decretul nr. 173/1949 (prin care se abrogă legea din 10 noiembrie 1938, pentru organizarea Corpului de avocați publici, cu modificările ei ulterioară), s‑a prevăzut la art. 1 alin. (2), că atribuțiunile date prin legi în căderea avocaților publici sau contencioaselor respective trec asupra avocaților angajați potrivit alineatului precedent, adică serviciilor juridice.
Toate aceste dispoziții legale au fost respectate, având în vedere că dec. nr. 882/31.05.1951 prin care Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei a acceptat în principiu donația soților S_ poartă viza Șefului Oficiului Juridic și stabilește la art. 3 ca Oficiul Juridic să autentifice actul de donație, dând declarație de acceptare a donației în condițiile acestei decizii.
Constatând că acceptarea donației s‑a realizat în urma avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei din data de 28.05.1951, Curtea va respinge cererea de constatare a nulității absolute a donației pentru acest motiv, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Rejudecând după casarea dispusă prin dec. civ. nr. 1531 din 15.07.2020 pronunțată de ÎCCJ:
Respinge ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 3446/1951, pentru lipsa avizului serviciului juridic organizat pe lângă fostul Sfat Popular al Capitalei RPR, formulată de reclamanții A_ A_, I_ I_ I_ I_, C_ C_ C_, E_ E_ E_ E_, G_ G_ E_ E_, K_ K_ K_ și B_ B_ B_, în contradictoriu cu pârâții D_ D_ D_ D_ D_, _și H_ H_ H_ H_ H_ H_,. Cu recurs în 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi, 14.06.2021.”
Respingerea recursului formulat împotriva dec. nr. 939A din 14 iunie 2021
Împotriva Deciziei nr. 939A din 14 iunie 2021 au formulat recurs reclamanții, respins ca nefondat prin dec. nr. 317/09.02.2022 pronunțată de ICCJ, s. I civ.
Comentariu privind dec. nr. 939A din 14 iunie 2021
În cele ce urmează, ne vom referi atât la conținutul vechii reglementări procesuale – Codul de procedură civilă din 1865 („C. pr. civ. 1865”), sub imperiul căruia s‑a desfășurat judecata în cauza în care a fost pronunțată dec. nr. 939A din 14 iunie 2021, cât și la prevederile reglementării procesuale în vigoare – Codul de procedură civilă din 2010 („C. pr. civ.”), având în vedere că principiile care guvernează judecata în apel, ignorate din punctul nostru de vedere prin dec. nr. 939A din 14 iunie 2021, au fost menținute de noua reglementare. Astfel, analiza dec. nr. 939A din 14 iunie 2021 prezintă relevanță și din perspectiva legislației în vigoare.
Din formulările utilizate în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 939A din 14 iunie 2021 rezultă că judecata s‑a desfășurat ca în primă instanță, silogismele utilizate nefiind specifice unei instanțe de apel:
– În cuprinsul expunerii susținerilor părților, instanța nu a redat conținutul cererilor de apel formulate în cauză;
– Raționamentul a fost specific unei prime instanțe, întrucât instanța a analizat motivul de nulitate absolută prin raportare la susținerile pârâtului din cadrul ședinței de dezbateri, iar nu prin raportare la sentința apelată și la motivele de apel, respectiv la întâmpinarea la apelurile formulate în cauză;
– Instanța a pronunțat o soluție cu privire la cererea de chemare în judecată: „Respinge ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație”, iar nu o soluție cu privire la apelurile formulate în cauză, potrivit art. 296 C. pr. civ. 1865 (art. 480 C. pr. civ.). Mai mult, instanța de apel nu s‑a pronunțat asupra acțiunii ca urmare a admiterii ori respingerii apelurilor formulate.
Prin urmare, în opinia noastră, pentru a pronunța dec. nr. 939A din 14 iunie 2021, instanța de apel a judecat cauza ca o primă instanță, neaplicând prevederile legale aplicabile judecății în apel (Cartea a II‑a, Titlul IV din C. pr. civ. 1865 privind Apelul, respectiv Cartea I, Titlul II, Capitolul II din C. pr. civ.), având în vedere că a permis unuia dintre apelanți să formuleze „apărări noi” cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, „apărări” care, însă, nu au fost formulate ca motive de apel nici măcar implicit și, cu atât mai puțin, explicit.
Or, de esența judecății în apel[2] este că instanța verifică sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate în termen. Ulterior expirării termenului de apel, instanța de apel nu mai poate primi critici noi în privința sentinței apelate, care nu au fost invocate prin apel.
Consecința acestei modalități de judecată a cauzei a condus, din punctul nostru de vedere, la încălcarea principiilor fundamentale ale judecății în apel – reglementate atât prin C. pr. civ. 1865, cât și prin C. pr. civ.: (a) greșita stabilire a limitelor rejudecării; (b) natura termenului de motivare a apelului și efectul împlinirii acestui termen; (c) limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s‑a apelat; (d) obligațiile instanței de apel, cu implicații și asupra altor reguli de procedură.
Împrejurarea că dec. nr. 939A din 14 iunie 2021 a fost pronunțată în rejudecarea apelului, ca urmare a trimiterii spre rejudecare de către instanța de recurs, nu înlătură limitele devoluțiunii și obligația instanței de apel de a aplica principiile judecății în această fază procesuală.
Din contră, limitele învestirii instanței care rejudecă apelul vor trebui stabilite prin raportare la două axe: pe de o parte, dispozițiile instanței de trimitere și, pe de altă parte, limitele inerente apelului, întrucât rejudecarea are în vedere tocmai faza procesuală a apelului. Trimiterea spre rejudecarea apelului nu poate conduce, de fapt, la o rejudecare în primă instanță.
Pornind de la speța prezentată, apreciem că omisiunea instanței de apel de a cerceta sentința apelată și motivele de apel poate genera o serie de încălcări în lanț ale prevederilor legale aplicabile.
În primul rând, fără o imagine clară asupra sentinței apelate și a motivelor de apel, se poate ajunge la situația în care instanța primește motive de apel care nu au fost formulate în termenul de motivare a apelului, termen de ordine publică, așa cum s‑a întâmplat și în cauza indicată.
Desigur că instanța de apel ar putea invoca din oficiu motive de apel de ordine publică, însă în acest caz instanța trebuie să le pună în discuția părților tocmai ca motive de ordine publică invocate din oficiu, iar părțile – cu precădere intimatul – trebuie să beneficieze de exercitarea efectivă a dreptului la apărare, să i se permită să își exprime poziția cu privire la caracterul veritabil de ordine publică al motivului de apel invocat ș.a.m.d.
În al doilea rând, cercetarea, de către instanță, a unor motive de apel neinvocate în termen va conduce, în mod automat, la încălcarea limitelor devoluțiunii apelului, acestea din urmă fiind determinate de ceea ce s‑a apelat.
În acest sens, literatura de specialitate conturată atât pe marginea C. pr. civ. 1865, cât și a C. pr. civ. are o viziune unitară, în sensul că „instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel (…) instanța de apel nu se poate pronunța asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel”[3], „astfel că instanța de apel nu poate proceda la o nouă judecată de fond decât în limitele stabilite de apelant”[4].
Constatăm, astfel, că se poate ajunge în situația în care omisiunea instanței de apel de a cerceta sentința apelată și motivele de apel conduce la crearea unui dezechilibru între părți, având în vedere că situația poate profita apelantului, cu vătămarea drepturilor procesuale ale intimatului.
În al treilea rând, omițând să cerceteze sentința apelată și motivele de apel, instanța de apel nu efectuează o veritabilă cercetare a fondului apelului, care este determinat tocmai de motivele de nelegalitate și netemeinicie ale hotărârii atacate, în modalitatea impusă de art. 295 alin. (1) C. pr. civ. 1865 (art. 479 alin. (1) C. pr. civ.).
Din aceeași perspectivă, hotărârea pronunțată în această modalitate este susceptibilă de o lipsă de motivare, respectiv de o motivare defectuoasă, după caz. Prin urmare, dacă instanța de apel nu cercetează sentința apelată și nici motivele de apel, dar pronunță o soluție asupra apelului dintre cele prevăzute de art. 296 și art. 297 C. pr. civ. 1865 (art. 480 C. pr. civ.), o astfel de soluție nu poate avea sprijin în considerentele hotărârii.
Pe de altă parte, o soluție pronunțată de instanța de apel direct cu privire la admiterea / respingerea cererii de chemare în judecată, fără ca, în prealabil, să fie dispusă anularea sentinței apelate – așa cum s‑a procedat în speța prezentată – nu reprezintă o soluție permisă de lege instanței de apel.
În concluzie, instanța de apel are obligația esențială de a analiza sentința apelată și motivele de apel, având în vedere că, omisiunea acestui pas fundamental poate conduce la încălcarea cumulativă a principalelor reguli de procedură aplicabile (termenul de apel, principiul disponibilității, principiul egalității părților, dreptul la apărare, limitele devoluțiunii apelului, obligația instanței de a motiva hotărârea, soluțiile pe care le poate pronunța instanța).
* Material extras din Revista română de jurisprudență nr. 1/2022.
[1] Disponibilă pe www.rolii.ro.
[2] În acest sens, a se vedea și Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, decizia civilă nr. 88/R din 28 februarie 2020, „Potrivit art. 479 alin. (1) C. pr. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Prin urmare, esența judecății în apel (cale de atac, fie ea și una devolutivă) este reprezentată de verificarea hotărârii primei instanțe prin prisma criticilor formulate prin cererea de apel. Instanța de apel nu este împiedicată să adauge considerente proprii, diferite de cele reținute de prima instanță, însă acest lucru este unul complementar judecării propriu-zise a apelului și nu poate înlocui judecata în apel, pentru că atunci nu ar mai fi vorba despre o judecată a căii de atac, ci despre o judecată în primă instanță. Practic, a nu analiza nici hotărârea apelată, nici criticile formulate prin cererea de apel echivalează cu nejudecarea apelului.”
[3] I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 346.
[4] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 1314.
Articol preluat de pe www.universuljuridic.ro