Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Motivul de recurs invocat de recurenţii reclamanţi, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este întemeiat. Conform acestei dispoziţii legale, hotărârea poate fi casată când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii iar recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea dispoziţiilor imperative de procedură care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel.
Recurenţii reclamanţi au învestit instanţa prin cererea înregistrată, la data de 9.11.2020, pe rolul Judecătoriei Braşov, solicitând obligarea pârâtei să le achite echivalentul în RON al sumei de 19.475 de euro, reprezentând prejudiciul cauzat de lipsa folosinţei apartamentului cumpărat de la pârâtă, începând cu luna iunie a anului 2020 şi până la formularea cererii de chemare în judecată; reclamanţii au arătat că, la suma menţionată, se adaugă prejudiciul cauzat de imposibilitatea înstrăinării acestui apartament, şi au solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale, al căror cuantum nu a fost indicat. Ulterior, prin notele scrise din data de 20.11.2020, reclamanţii au precizat că suma de bani indicată în primul petit al cererii de chemare în judecată cuprinde şi despăgubirile rezultate din imposibilitatea înstrăinării apartamentului, precum şi daunele morale solicitate.
De asemenea, reclamanţii au solicitat remedierea viciilor din construcţie ale terasei aflate deasupra apartamentului menţionat, iar, în cazul unui refuz al pârâtei, să fie autorizaţi să realizeze aceste lucrări.
La data de 11.02.2021, reclamanţii au modificat cererea de chemare în judecată în condiţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., solicitând rezilierea, din culpa exclusivă a vânzătorului, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/2019, de societatea notarială D. şi E., obligarea pârâtei să restituie preţul pe care l-au plătit în temeiul acestui contract, de 55.500 euro, obligarea pârâtei la plata costurilor generate de perfectarea acestui contract, pe care le-au estimat la suma de 9.500 euro, obligarea pârâtei la plata diferenţei pentru achiziţionarea unui nou apartament, estimată la suma de 24.500 euro, obligarea pârâtei la plata sumei de 3015 euro, ce reprezintă contravaloarea chiriei plătite ca urmare a imposibilităţii folosirii apartamentului pe care l-au cumpărat de la pârâtă, începând cu luna iunie 2020 şi până în prezent, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 euro, ca urmare a anulării antecontractului de vânzare-cumpărare menţionat în cererea introductivă, precum şi la plata sumei de 1.000 euro, cu titlul de daune morale, la care se adaugă suma de 3.500 RON, ce reprezintă suma de bani plătită expertului pe care l-au angajat pentru identificarea viciilor apartamentului.
Reclamanţii au arătat că modificarea cererii de chemare în judecată a fost formulată în condiţiile în care pârâta a refuzat să remedieze stricăciunile produse apartamentului reclamanţilor, ca urmare a viciilor acestuia, ignorând concluziile raportului de expertiză extrajudiciar.
La termenul de judecată din data de 28.03.2022, instanţa a calificat obiectul principal al cererii supuse judecăţii ca fiind reprezentat de acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pe care părţile l-au perfectat, iar nu de acţiunea în rezilierea acestuia, aşa cum s-a arătat în modificarea cererii introductive.
De asemenea, prin încheierea menţionată, tribunalul a constatat că modificarea cererii introductive de instanţă nu a vizat câtimea valorii obiectului cererii introductive, ci obiectul acestei cereri.
Analizând capătul de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. civ., tribunalul a observat că nu există nicio neexecutare însemnată a vreuneia dintre obligaţiile asumate de către partea pârâtă prin contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a perfectat cu reclamanţii. Efectele negative ale viciilor de construire ce s-au produs în apartamentul deţinut în proprietate de reclamanţi, constând în infiltraţiile de apă, au afectat zone restrânse ca arie, iar ele au fost reparate, de către partea pârâtă, imediat ce i-au fost semnalate.
De asemenea, tribunalul a reţinut că efectele negative nu au fost de natură să afecteze caracterului locuibil al apartamentului cu privire la care părţile au contractat, în niciuna din perioadele de timp la care se referă cererea supusă judecăţii, ipoteza caracterului inutilizabil al acestui bun în scopul pentru care el a fost achiziţionat, avansată de părţile reclamante, fiind infirmată de materialul probator administrat.
În acest context, tribunalul a apreciat că „nu sunt îndeplinite cerinţele instituite de lege pentru aplicarea, în speţă, a sancţiunii civile a rezoluţiunii, cu consecinţele juridice indicate în modificarea cererii introductive de instanţă, astfel că, în lumina considerentelor de fapt şi de drept ce preced, va respinge, ca neîntemeiată, această cerere”.
Din cele expuse, rezultă că prima instanţă a considerat că acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă capătul principal de cerere iar celelalte solicitări indicate în modificarea cererii introductive de instanţă au caracterul unor cererii accesorii, tribunalul arătând că ele reprezentând consecinţe ale rezoluţiunii.
În calea de atac a apelului, reclamanţii A. şi B., au solicitat anularea hotărârii atacate cu privire la petitele 4, 5 şi 6 întrucât instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra acestora şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea cererii de apel, apelanţii reclamanţi au precizat că aceasta vizează despăgubirile solicitate ca urmare a imposibilităţii folosirii apartamentului conform destinaţiei sale: obligarea intimatei pârâtei la plata contravalorii chiriei ca urmare a lipsei de folosinţă a apartamentului începând cu luna iunie 2020 şi până în prezent; obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 euro ca urmare a anulării antecontractului de vânzare cumpărare menţionat în cererea introductivă şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 1000 euro, la care se va adăuga plata expertului pentru identificarea viciilor de construire în sumă de 3500 RON.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul nu s-a pronunţat în mod explicit asupra acestor pretenţii formulate de reclamanţi, însă a considerat că poate suplini motivarea primei instanţe, în măsura în care aceasta din urmă nu a analizat în mod expres toate pretenţiile exprimate de reclamanţi.
Astfel, instanţa de apel a constatat că soluţia primei instanţe referitoare la petitul privind rezoluţiunea contractului a rămas definitivă, nefiind criticată prin intermediul cererii de apel, şi a analizat fondul celorlalte pretenţii, expuse în petitele 4, 5 şi 6 ale cererii, arătând că acestea constau în: solicitarea apelanţilor reclamanţi privind obligarea intimatei pârâtei la plata sumei de 11550 euro (350 euro/lună), reprezentând contravaloarea chiriei plătite de aceştia, ca urmare a lipsei de folosinţă a apartamentului în litigiu; solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei de 2000 euro, ca urmare a anulării antecontractului de vânzare cumpărare menţionat în cererea introductivă; solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 1000 euro şi la plata sumei de 3.500 RON reprezentând onorariul achitat expertului pentru identificarea viciilor de construire.
Clasificarea şi elementele care definesc cererile în justiţie sunt stabilite de art. 30 din C. proc. civ.. Conform alin. (3) şi (4) din articolul menţionat, cererea principală este cererea introductivă de instanţă, care poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii. Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.
În cauza de faţă, astfel cum s-a arătat mai sus, tribunalul a considerat că solicitarea de a se dispune rezoluţiunea contractului de vânzare – cumpărare reprezintă capătul principal al cererii introductive iar solicitările privind obligarea pârâtei la celelalte prestaţii menţionate în cererea modificatoare reprezintă capete de cerere accesorii.
Instanţa de apel a constatat că „într-adevăr, tribunalul nu s-a pronunţat în mod explicit asupra acestor pretenţii formulate de reclamanţi, însă a considerat că este vorba de petite care au un caracter accesoriu petitului principal referitor la rezilierea contractului, iar respingerea acestui petit ar atrage şi respingerea pretenţiilor accesorii indicate de către apelanţi”, fără a stabili dacă această calificare dată de prima instanţă capetelor de cerere formulate este corectă.
Conform textului legal expus mai sus, pentru calificarea capetelor de cerere formulate este necesar a se stabili relaţia de dependenţă a capătului de cerere accesoriu faţă de modul de soluţionare a capătului principal de cerere în sensul că admiterea capătului principal de cerere constituie o primă cerinţă pentru admiterea capătului de cerere accesoriu.
În cauză, rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare nu este o condiţie pentru admiterea cererilor având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a apartamentului, prin anularea antecontractului menţionat în cererea introductivă, prin plata expertului pentru identificarea viciilor de construire, precum şi pentru prejudiciul moral.
Astfel, soluţia în privinţa acestor capete de cerere nu este dependentă de rezolvarea dată capătului de cerere principal, ele având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru prejudicii generate de faptele acesteia, raporturi juridice distincte şi independente de cele care trebuie stabilite pentru a se pronunţa soluţia asupra rezoluţiunii contractului.
În consecinţă, cererile în discuţie nu au un caracter accesoriu, ci principal, caracter care implică obligaţia instanţei de a le analiza, stabilind în acest sens situaţia de fapt relevantă şi, în raport cu aceasta, normele legale aplicabile.
Pe de altă parte, instanţa de apel a considerat că „în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea poate suplini motivarea primei instanţe, în măsura în care aceasta din urmă nu a analizat în mod expres toate pretenţiile exprimate de reclamanţi”.
În realitate, în situaţia expusă, instanţa de apel nu a procedat la suplinirea motivării, întrucât aceasta presupune adăugarea unor argumente sau modificarea unor considerente deja expuse, or, după cum se constată expres în motivarea deciziei, prima instanţă nu a procedat la o analiză a respectivelor pretenţii.
Reglementând soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel, art. 480 din C. proc. civ. se referă, în alin. (3), la ipoteza în care, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
În situaţia din speţă este în discuţie această ipoteză, fiind vizate capetele de cerere identificate prin numerotarea 4, 5, 6 în cererea modificatoare.
Contrar susţinerilor intimatei pârâte, soluţia de respingere a acestor cereri a fost pronunţată de prima instanţă fără a realiza o judecată a fondului. În privinţa acestei sintagme, este de observat că art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. menţionează noţiunea de judecată a fondului, iar nu de cercetare a acestuia, ceea ce exclude incidenţa textului în cazul acelor situaţii în care instanţa nu ar fi cercetat fondul cauzei, în sensul că nu ar fi administrat toate probele necesare ori nu ar fi analizat exhaustiv motivele de fapt ori de drept prezentate de părţi.
În cauză însă, chiar dacă a fost realizată o cercetare judecătorească amplă, fiind administrată proba cu expertiză tehnică în construcţii, astfel cum a arătat intimata pârâtă, această cercetare a vizat exclusiv capătul de cerere având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, în această privinţă instanţa procedând la analiza situaţiei de fapt şi la examinarea condiţiilor legale pentru pronunţarea rezoluţiunii.
În privinţa cererilor având ca obiect despăgubiri, a căror soluţie nu era într-un raport de dependenţă faţă de cea pronunţată asupra rezoluţiunii, prima instanţă nu a făcut însă o judecată. În acest sens, este de observat că sintagma „soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului” se circumscrie nu numai ipotezelor în care instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale sau a acordat altceva decât s-a cerut, ci şi situaţiei în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât lipseşte practic judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament logico-juridic, o examinare efectivă a problemelor esenţiale ce sunt supuse aprecierii şi o indicare a motivelor pe care se întemeiază hotărârea.
Aceasta este situaţia în cazul din speţă, în care instanţa, deşi în dispozitivul hotărârii se pronunţă în sensul respingerii cererii, nu motivează hotărârea adoptată în privinţa anumitor capete de cerere, soluţia cuprinsă în dispozitiv fiind una pur formală, în lipsa unei motivări care să o susţină. O asemenea împrejurare trebuie să fie considerată ca echivalând cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate.
Astfel, chiar dacă apelul este devolutiv iar instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe, acest raţionament este corect în măsura în care prima instanţă a procedat la o astfel de judecată.
În cazul în care această judecată lipseşte, instanţa de control judiciar nu poate verifica legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe, întrucât acestea se analizează în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă la adoptarea soluţiei, motive care trebuie să fie concordate cu actele existente în dosar şi cu celelalte probe administrate şi expuse ca atare în sentinţă.
În ceea ce priveşte soluţia care poate fi pronunţată de instanţa de apel, sunt relevante prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare”.
Astfel, textul legal menţionat instituie atât regula evocării fondului de către instanţa de apel cât şi excepţia de la această regulă, reglementarea având caracter imperativ.
Măsura trimiterii cauzei spre rejudecare se dispune de instanţa de apel, ulterior anulării hotărârii primei instanţe, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de textul legal: cel puţin una dintre părţi să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
În cauză, fiind reţinută lipsa completă a motivării primei instanţe, ceea ce echivalează cu nejudecarea fondului, aceasta impune, în condiţiile respectării cerinţelor imperative ale art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ. – măsura fiind cerută apelanţi şi nemaifiind dispusă în cursul procesului – soluţia de trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanţă.
În consecinţă, reţinând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor procedurale menţionate, fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul recurenţilor reclamanţi, va casa în parte decizia instanţei de apel şi, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), va trimite cauza spre o nouă judecată primei instanţe, a cărei hotărâre va fi, de asemenea, casată în parte, în sensul considerentelor expuse mai sus, măsura vizând rejudecarea petitelor 4, 5 şi 6 din cererea modificatoare.
În contextul expus, nu se impune analiza motivelor de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât ele vizează încălcarea unor norme de drept material aplicabile unei situaţii de fapt stabilite în condiţii de regularitate procedurală de instanţele de fond, or tocmai o neregularitate în acest sens determină rejudecarea cauzei de către prima instanţă.
Articol preluat de pe: www.scj.ro.