În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 25 octombrie 2023 a fost publicată Decizia nr. 50/2023 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Mureş – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.627/320/2022.
I. Titularul şi obiectul sesizării
Tribunalul Mureş – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea pronunţată la data de 3 martie 2022 în Dosarul nr. 1.627/320/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:
„Dispoziţiile art. 138 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art. 25, art. 26, art. 220 alin. (10) şi art. 215 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că, în ipoteza în care este atrasă răspunderea pentru intrarea în insolvenţă, în temeiul legii insolvenţei, în pasiv fiind cuprinse atât creanţe fiscale, cât şi creanţe nefiscale, termenul privind prescripţia executării silite este cel prevăzut de Codul de procedură civilă pentru creanţa nefiscală şi cel prevăzut de Codul de procedură fiscală pentru creanţa fiscală sau se aplică un singur termen pentru întregul pasiv?
În interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, se poate considera că regimul juridic al creanţei fiscale în privinţa termenului de prescripţie a executării silite este modificat atunci când se angajează răspunderea în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar nu în temeiul art. 25-26 din Codul de procedură fiscală?
În interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, se poate considera că prin angajarea răspunderii civile delictuale în procedura insolvenţei şi obţinerea unui nou titlu executoriu executarea silită care este efectuată de organul fiscal trebuie să se raporteze la termenul privind prescripţia dreptului de a solicita executarea silită de 3 ani?”
II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Mureş – Secţia civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
114. Coordonatele în care se poate angaja răspunderea membrilor organelor de conducere conform dispoziţiilor legii insolvenţei rezultă din normele legale expuse în capitolul II al prezentei decizii.
115. Este de menţionat că dispoziţiile privind răspunderea membrilor organelor de conducere din Legea nr. 85/2006 au fost preluate într-o manieră similară de Legea nr. 85/2014 (art. 169-173).
116. Astfel, răspunderea în discuţie revine persoanelor cărora le este imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, judecătorul-sindic putând dispune, în situaţia în care a reţinut săvârşirea de către aceste persoane a uneia din faptele indicate în art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ca o parte a pasivului debitorului să fie suportată de respectivele persoane.
117. Acţiunea menţionată, declanşată de administratorul judiciar sau lichidatorul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, se prescrie în termen de 3 ani, astfel cum prevede art. 139 din aceeaşi lege.
118. Sumele depuse de persoanele în privinţa cărora s-a dispus angajarea răspunderii vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, plăţii creanţelor potrivit programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar, în caz de faliment, acoperirii pasivului, conform art. 140 din Legea nr. 85/2006.
119. Întrucât stabilirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită presupune determinarea prealabilă a naturii titlului executoriu şi a dreptului la care acesta se referă, se impune precizarea că, sub acest din urmă aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022. Chiar dacă statuările din decizia menţionată au în vedere dispoziţiile din Legea nr. 85/2014, ele îşi găsesc aplicabilitatea şi în contextul în care sesizarea de faţă priveşte Legea nr. 85/2006, conţinutul reglementărilor fiind similar.
120. În privinţa fundamentului răspunderii, în decizia menţionată s-a statuat că răspunderea persoanelor vizate de textul legal, în cazul în care prin faptele lor au cauzat starea de insolvenţă a debitorului, este subordonată scopului procedurii insolvenţei, acela de a acoperi pasivul debitorului. Acest pasiv este constituit din obligaţiile asumate de debitor faţă de creditori şi neexecutate la momentul când au devenit exigibile, respectiv din totalitatea creanţelor înscrise în tabelul definitiv de creanţe. Membrii organelor de conducere/supraveghere ale persoanei juridice sau orice altă persoană suportă o parte din pasiv sau întregul pasiv nu pentru că ei l-au produs în mod direct în dauna creditorilor, ci pentru că, prin săvârşirea faptelor descrise de lege, au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, adică acea stare a patrimoniului caracterizată prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile (paragraful 75).
121. De asemenea, în decizia menţionată s-a arătat că, fiind o formă specială de răspundere civilă delictuală, legea stabileşte care sunt părţile raportului juridic pe care se grefează acţiunea în atragerea răspunderii pentru intrarea debitorului în insolvenţă (paragraful 77). În acest sens s-a statuat că răspunderea reglementată de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este o răspundere faţă de debitorul persoană juridică, pentru că acestuia i s-a cauzat starea de insolvenţă, ca expresie a prejudiciului încercat (paragraful 76), iar prejudiciul, în ipoteza analizată, este cauzat direct debitorului persoană juridică, prin aducerea sa în stare de insolvenţă, şi numai indirect creditorilor (paragraful 113).
122. Astfel, prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii a fost stabilită natura răspunderii angajate în sarcina organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii sau a altor persoane care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului, în sensul că aceasta este o formă specială de răspundere civilă delictuală, care este angajată pentru prejudiciul cauzat direct debitorului persoană juridică.
123. Art. 142 din Legea nr. 85/2006 stabileşte regula conform căreia executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă.
124. Excepţia de la această regulă este instituită de art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, care prevede că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, şi pentru creanţe fiscale, prin derogare de la prevederile art. 173 din Legea nr. 85/2014, executarea silită se efectuează potrivit dispoziţiilor codului menţionat, de către organul de executare silită prevăzut de acesta.
125. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, a fost pronunţată Decizia nr. 6 din 14 mai 2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii. Această decizie a avut în vedere competenţa de executare a hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului.
126. În motivarea deciziei s-a arătat că alin. (6) al art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 instituie o normă derogatorie de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în sensul că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile capitolului IV din Legea nr. 85/2006, şi pentru creanţele fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din acelaşi act normativ, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală.
127. De asemenea, s-a arătat că din interpretarea literală şi gramaticală a dispoziţiilor art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 rezultă că legiuitorul a dorit, în situaţia executării creanţelor fiscale cuvenite bugetului de stat, să se deroge de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, referitoare la punerea în executare, prin intermediul executorului judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii insolvenţei.
128. Astfel, competenţa de punere în executare a hotărârii judecătorului-sindic vizând atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006 aparţine organelor fiscale de executare, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, numai în situaţia în care în pasivul debitorului insolvent se află şi o creanţă fiscală.
129. De asemenea, s-a arătat că derogarea instituită la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 se extinde asupra tuturor categoriilor de creditori, astfel că, în cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, aceasta se va face potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, de către organele prevăzute de aceasta.
130. Din cele două decizii pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare rezultă, pe de o parte, natura raportului juridic în cadrul căruia este angajată răspunderea şi, pe de altă parte, caracterul derogatoriu al normelor din Codul de procedură fiscală referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului-sindic.
131. Determinarea regimului juridic aplicabil prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorului-sindic este într-o relaţie de dependenţă, în cadrul raţionamentului logico-juridic, faţă de natura raportului juridic obligaţional care stă la baza hotărârii puse în executare.
132. Întrucât acest raport juridic generează o răspundere civilă delictuală, pentru un prejudiciu cauzat debitorului insolvent, pentru stabilirea termenului de prescripţie a executării silite a hotărârii judecătorului-sindic nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 215 din Codul de procedură fiscală, care reglementează dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, întrucât aceste dispoziţii speciale vizează raportul juridic fiscal, în care prejudiciul este cauzat direct entităţii de drept public.
133. Astfel, subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale, contribuabilii, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi, respectiv îşi asumă obligaţii în cadrul acestui raport; or, raportul juridic generat de aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 este un raport de natură civilă, angajat între debitorul aflat în stare de insolvenţă şi persoanele cărora li s-a atras răspunderea în temeiul acestei legi.
134. În acest context, derogarea instituită de art. 220 din Codul de procedură fiscală pentru situaţia în care în pasivul debitorului insolvent se află şi creanţa fiscală vizează faptul că executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală şi nu conduce la aplicarea termenului de prescripţie incident doar în cazul raportului juridic de drept fiscal, rămânând astfel aplicabil termenul de prescripţie a executării silite prevăzut de art. 706 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă.
135. Efectuarea executării silite de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală a fost avută în vedere şi prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În această decizie, instanţa supremă s-a pronunţat exclusiv din perspectiva competenţei executorilor fiscali, ca organe de executare silită ale statului în ceea ce priveşte executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului.
136. În motivarea deciziei, în justificarea dispoziţiei derogatorii, s-a arătat că, în acest fel, bugetul instituţiilor menţionate nu va fi grevat de cheltuielile de executare, pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, atât timp cât au la dispoziţie această variantă lipsită de costuri şi fără consecinţe negative, în cazul unui control al Curţii de Conturi care să vizeze eficienţa, economicitatea, legalitatea şi regularitatea operaţiunilor desfăşurate de respectiva instituţie (paragraful 64).
137. De asemenea, prin Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 10/2001, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării silite, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale [la care se referă art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală], asimilare ce priveşte exclusiv procedura de executare prin organele proprii ale administraţiei financiare (paragraful 92).
138. În considerentele acestei decizii se arată expres că, deşi o astfel de creanţă se execută prin executorii fiscali, iar sumele încasate se fac venit la bugetul de stat, nu înseamnă că ea se transformă ope legis într-o creanţă fiscală, ci îşi menţine caracterul de creanţă bugetară izvorâtă din alte titluri executorii, conform legii, aşa cum este hotărârea judecătorească ce tranşează un litigiu de drept civil, iar nu de drept fiscal (paragraful 93).
139. În acest context se impune concluzia că dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală reprezintă o normă procesuală aplicabilă procedurii de executare silită care stabileşte modul în care se va realiza această executare, după cum rezultă şi din denumirea marginală a articolului, organele de executare silită, termenul de prescripţie a executării silite fiind o problemă distinctă.
140. Astfel, spre deosebire de legea aplicabilă procedurii de executare silită, ce se determină prin raportare la dispoziţiile art. 220 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, pentru determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită interesează natura titlului executoriu, reprezentat de hotărârea pronunţată în temeiul art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, şi tipul de răspundere astfel angajat, în coordonatele expuse mai sus.
Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite sesizarea formulată de Tribunalul Mureş – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.627/320/2022 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea dispoziţiilor art. 138 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la prevederile art. 220 alin. (10) şi art. 215 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, potrivit prevederilor legislaţiei privind insolvenţa, în pasivul debitorului insolvent fiind cuprinse şi creanţe fiscale, termenul de prescripţie a executării silite este cel de 3 ani prevăzut de Codul de procedură civilă.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2023.”