Anularea actelor frauduloase în cazul profesioniştilor supuşi procedurilor prevăzute de Legea nr. 85/2014

1.1. Dispozițiile legale incidente

Potrivit art. 117 din Legea nr. 85/2014:

„(1) Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul‑sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii.

(2) Următoarele acte sau operațiuni ale debitorului vor putea fi anulate, pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestații executate:

1. a) acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar;
2. b) operațiuni în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
3. c) acte încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile;
4. d) acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii ante­rioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;
5. e) constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
6. f) plățile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii;
7. g) actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într‑o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor.

(3) Prevederile alin. (2) lit. d)‑f) nu sunt aplicabile actelor încheiate, cu bună‑credință, în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului și să nu aibă ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor creditori. Prevederile de mai sus se aplică și actelor juridice încheiate în cadrul procedurilor prevăzute la titlul I.

(4) Următoarele acte sau operațiuni, încheiate în cei 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, vor putea, de asemenea, să fie anulate și prestațiile recuperate:

1. a) cu un asociat comanditat sau cu un asociat deținând cel puțin 20% din capitalul societății ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților, în situația în care debitorul este acea societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;
2. b) cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic;
3. c) cu un acționar deținând cel puțin 20% din acțiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acționarilor, în situația în care debitorul este respectiva societate pe acțiuni;
4. d) cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, societate pe acțiuni cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă;
5. e) cu orice altă persoană fizică ori juridică, deținând o poziție de control asupra debitorului sau a activității sale;
6. f) cu un coproprietar sau proprietar devălmaș asupra unui bun comun;
7. g) cu soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai persoanelor fizice enumerate la lit. a)‑f)”.

1.2. Perioada suspectă

Din dorința de a da la o parte de la urmărirea creditorilor anumite bunuri, de a‑și asigura lichidități pentru desfășurarea activității economice, de a‑și salva afacerea în situații de criză, de a rămâne cu o imagine pozitivă pe piață sau din diverse alte asemenea motive, în perioada premergătoare deschiderii procedurii insolvenței, debitorul aflat în dificultate economico‑financiară poate încheia anumite acte juridice prejudiciabile pentru creditori, iar aceștia se văd ajunși în situația de a nu‑și mai putea recupera creanțele fie total, fie parțial.

În perioada premergătoare prăbușirii economice (proximii decoctionii), în speranța înlăturării insolvenței sau a evitării eșecului ori dezastrului în afaceri, debitorul insolvent poate încheia acte juridice vătămătoare pentru creditorii săi.

Intervalul de timp dinaintea deschiderii procedurii insolvenței, stabilit de legiuitor în funcție de anumite criterii, care precedă sau însoțește imposibilitatea debitorului de a achita datoriile exigibile cu sumele de bani disponibile, poartă în doctrină și jurisprudență denumirea de perioadă suspectă[1].Perioada suspectă este numită în acest fel deoarece în intervalul premergător deschiderii procedurii insolvenței există un potențial ridicat de fraudare a creditorilor, care este „valorificat” de multe ori de către debitorii insolvenți. Creditorii, neavând acces corespunzător la evidența contabilă a debitorului, nu cunosc în mod real starea economico‑financiară a acestuia, astfel că legea reglementează un instrument juridic în favoarea lor – acțiunea prevăzută de art. 117 și urm. din Legea nr. 85/2014.

1.3. Constituționalitatea dispozițiilor ce reglementează posibilitatea anulării actelor încheiate în perioada suspectă

Ținând seama de realitățile menționate mai sus, legiuitorul a reglementat un mijloc juridic menit să desființeze actele juridice frauduloase perfectate în perioada suspectă. Este vorba despre acțiunea în anularea actelor juridice încheiate de către debitor cu terțe per­soane, în dauna drepturilor creditorilor, prin fraudarea acestora (fraus omnia corrumpit).

Scopul legii se referă la refacerea activului patrimonial, astfel încât creditorii să suporte proporțional riscul insolvenței debitorului. La prima vedere, se poate spune că scopul urmărit de legiuitor este unul just, dar în practică s‑a ridicat, de mai multe ori, problema constitu­ționalității dispozițiilor care permit anularea actelor frauduloase (mai exact, această chestiune s‑a discutat în legătură cu prevederile art. 79 din Legea nr. 85/2006, însă, mutatis mutandis,problema poate fi rediscutată, având în vedere faptul că dispozițiile corespondente succesive sunt similare), motivându‑se că prin conținutul său acest text de lege aduce o gravă încăl­care a prevederilor constituționale, întrucât acțiunile pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, introduse de practicianul în insolvență, pun în pericol securitatea circuitului civil, pe de o parte, și îngrădesc în mod flagrant dreptul de proprietate al debitorului și terțului dobânditor, pe de altă parte. Curtea Constituțională a respins asemenea excepții[2].

1.4. Ce acte juridice intră sub incidența art. 117 din Legea nr. 85/2014

Art. 117 din Legea nr. 85/2014 reglementează regimul juridic aplicabil actelor frau­duloase încheiate de către debitor în perioada suspectă (de pildă, în ultimii 2 ani – „suspecți”), premergătoare inițierii procedurii insolvenței.

Înainte de analiza conținutului art. 117 din Legea nr. 85/2014, se impune a fi clarificată corelația dintre alin. (1) și alin. (2)‑(4) ale acestui articol. La prima vedere, pare a rezulta că legiuitorul încearcă să facă o distincție între actele juridice încheiate de către debitor în frauda drepturilor creditorilor [alin. (1)] și alte acte anulabile [alin. (2)]. Dar printre actele vizate de art. 117 alin. (2) figurează și unele acte juridice frauduloase. De exemplu, cele prevăzute la alin. (2) lit. c) sau lit. g).

Dacă așa stau lucrurile, de ce legiuitorul a făcut deosebirea în două categorii de acte juridice? Din formularea art. 117 alin. (1) și art. 117 alin. (2) pare a rezulta, de asemenea, și teza contrară, potrivit căreia legiuitorul a urmărit mai întâi să prevadă principiul posibilității formulării de acțiuni în anulare [art. 117 alin. (1)], iar prin art. 117 alin. (2)‑(4) să reglementeze în concret actele anulabile în cadrul procedurii insolvenței. Însă analizând atent și inter­pretând sistematic dispozițiile art. 117 și art. 118 din Legea nr. 85/2014, se desprinde concluzia că art. 117 alin. (1) reglementează regimul juridic aplicabil actelor juridice înche­iate prin fraudarea drepturilor debitorului insolvent, care nu pot fi încadrate în prevederile art. 117 alin. (2)‑(4) din Lege. Un alt argument față de cel menționat mai sus este acela că perioada suspectă este precizată la fiecare dintre cazurile prevăzute în art. 117 alin. (2) și în partea introductivă a alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Pe baza argumentelor anterior expuse, exprimăm opinia potrivit căreia corelația dintre cele două normeale Legii nr. 85/2014 – art. 117 alin. (1) și art. 117 alin. (2)‑(4) – este una gen‑specie, astfel că art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 are subsidiaritate de aplicare în raport cu art. 117 alin. (2)‑(4) din aceeași lege, conform adagiilor generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant.

1.5. Condițiile acțiunii în anularea actelor frauduloase, în conformitate cu dispozițiile art. 117 alin. (1)

1.5.1. Titularul acțiunii

O primă cerință se referă la titularul acțiunii în anulare, care, în principiu, nu poate fi decât administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, după caz. Formularea acțiunii în anularea actelor frauduloase este o facultate (posibilitate) a administratorului sau lichida­torului, iar nu o obligație[3]. Această idee rezultă din exprimarea legiuitorului, care folosește cuvântul „poate”, termen care nu permite o altă interpretare.

Precizăm că, în cazul în care administratorul judiciar sau lichidatorul nu introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase, legea abilitează comitetul creditorilor să exercite o asemenea acțiune, în fața judecătorului‑sindic. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.

Pentru admisibilitatea acțiunii în anulare depuse de comitetul creditorilor, este necesară constatarea manifestării de voință a lichidatorului sau a administratorului judiciar în sensul neintroducerii acțiunii. De pildă, o asemenea manifestare de voință poate rezulta din conținutul raportului privind cauzele ajungerii debitorului în stare de insolvență.

Trebuie menționat că, în lipsa unui comitet al creditorilor sau când acesta nu se poate constitui sau nu mai poate funcționa din diverse cauze, calitatea procesuală subsidiară a acestui organ nu se transferă la creditori, cu toate că, într‑o viitoare reglementare,s‑ar impune oasemenea rezolvare. Totuși, apreciem că poate fi recunoscut dreptul de a formula acțiunea în anularea actelor frauduloase unicului creditor al debitorului insolvent, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu introduce acțiunea în anularea actelor frauduloase[4].

În schimb, debitorul nu poate avea calitate procesuală pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase, deoarece, în afara faptului că nu figurează printre persoanele vizate de lege, ar însemna să invoce propria incorectitudine. Or, nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

1.5.2. Caracterul fraudulos al actului

O altă condiție pentru promovarea acțiunii prevăzute în art. 117 alin. (1) din Legea
nr. 85/2014 privește caracterul fraudulos al actului. Actul împotriva căruia este formulată acțiunea în anulare menționată mai sus trebuie să aibă o cauză (scop) ilicită. Caracterul fraudulosal actului se prezumă în cazul actelor nominalizate în art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 85/2014, dar trebuie dovedit în ceea ce privește actele menționate de alin. (1) al aceluiași articol.

Într‑adevăr, actele juridice avute în vedere de art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie să aibă cauză (scop) ilicită, în timp ce, în principiu, actele enumerate limitativ în alin. (2) și (4) ale aceluiași articol pot avea cauză licită sau ilicită.

În conținutul noțiunii de „fraudă”, în doctrină sunt identificate trei forme principale ale acesteia: frauda de re ad rem (comisă de o parte a unui contract în defavoarea celeilalte), frauda de re ad tertium sau de persona ad personam (comisă de părți – concert fraudulos – prin înțelegere, împotriva terților) și fraus legis (frauda la lege)[5].

Art. 117 alin. (1) are în vedere ultimele două forme, respectiv frauda la lege și frauda împotriva creditorilor (care sunt terți față de act). Frauda la lege poate fi inclusă și ea în materia actelor frauduloase avute în vedere de art. 117 alin. (1), deoarece în procedura insolvenței pot fi valorificate și creanțe bugetare[6].

Actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea‑credință pentru a leza drepturile altor persoane sau pentru a încălca legea, în vederea obținerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane[7]. Caracterul fraudulos al unui act trebuie probat, dacă acțiunea în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

1.5.3. Prejudicierea din punct de vedere material a creditorilor

Una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în anularea actelor frauduloase este aceea ca prin actul respectiv creditorii să fie prejudiciați material. Excedează sfera de incidență a art. 117 alin. (1) actele care privesc drepturi nepatrimoniale. Facem precizarea că, în cazul unor acte referitoare la drepturi nepatrimoniale, este posibil să se producă și consecințe de ordin material. De exemplu, un debitor încheie un act juridic prin care cesionează drepturi de proprietate intelectuală, dar prin această transmitere debitorul pierde și anumite beneficii de ordin patrimonial. Într‑un asemenea caz, actul de cesiune este anulabil, deoarece preju­diciază din punct de vedere material creditorii.

Actul fraudulos trebuie să afecteze drepturile creditorilor, respectiv să producă prejudicii materiale acestora, ceea ce înseamnă că administratorul judiciar ori lichidatorul, după caz, trebuie să demonstreze că actul este fraudulos (a se vedea condiția de la punctul 5.3). Dacă se probează caracterul fraudulos al unui act, devine incidentă prezumția relativă de fraudare a creditorilor, stabilită în art. 122 alin. (3) din Legea nr. 85/2014. În practica judiciară s‑a statuat că, pentru stabilirea valorii de circulație, în cazul actelor pretins fraudu­loase, se impune efectuarea unei expertize de evaluare[8].

Prezumția de fraudă în dauna creditorilor poate fi răsturnată de către debitor. Precizăm că prezumția nu se extinde la terțul dobânditor sau subdobânditor. În acest sens este și practica judiciară, unde s‑a stabilit că „prezumția de bună‑credință nefiind răsturnată, con­tractele de vânzare‑cumpărare vor fi apreciate ca valide, iar acțiunea în anularea lor va fi respinsă”[9].

1.5.4. Actul ce formează obiectul acțiunii în anulare să fie încheiat în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței

O altă condiție prevăzută de lege pentru a putea fi exercitată acțiunea în anulare este ca actul împotriva căruia aceasta a fost formulată să fi fost încheiat în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței, adică în perioada suspectă.

În cazul actelor frauduloase prevăzute de art. 117 alin. (1), perioada suspectă este mai mare decât în ipoteza altor acte [de pildă, în cazul actelor menționate în art. 117 alin. (2) lit. d)‑f)]. Acțiunile reglementate de art. 117 pot avea ca obiect numai acte ale debitorului încheiate anterior deschiderii procedurii, iar termenul pentru formularea acestor acțiuni la tribunal, în vederea judecării de către judecătorul‑sindic, se calculează tot de la data deschiderii procedurii.

Evident că actele frauduloase încheiate de către debitor pot fi anulate, a fortiori, chiar dacă au fost încheiate după deschiderea procedurii insolvenței[10], dar nu în temeiul art. 117 din Legea nr. 85/2014, ci în temeiul art. 84 din aceeași lege.

1.5.5. Termenul de introducere a acțiunii

Conform art. 118 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, acțiunile prevăzute de art. 117 pot fi introduse de administratorul judiciar sau lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97, dar nu mai târziu de 16 luni de la deschiderea procedurii insolvenței.

1.6. Condițiile acțiunii în anularea actelor frauduloase în conformitate cu dispozițiile art. 117 alin. (2) și (4) și prezentarea cazurilor de anulare

1.6.1. Natura juridică a acțiunii prevăzute în art. 117 alin. (2) și (4)

Ca natură juridică, acțiunea în anulare prevăzută în art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 85/2014 este, la fel ca și cea menționată la alin. (1) al aceluiași articol, o acțiune specifică (specială) procedurii insolvenței. Este specială deoarece, pe lângă celelalte particularități (calitate procesuală, obiect etc.), este instituită în favoarea „reclamantului” (administratorului judiciar sau lichidatorului) o prezumție relativă (iuris tantum) de fraudă. Fiind relativă, această prezumție poate fi răsturnată. Instituirea prezumției, care se abate de la principiul conform căruia cel care face o afirmație în fața instanței trebuie să o probeze (actori incubit probatio), s‑a făcut din rațiuni ce țin de protecția creditorilor debitorului insolvent, cu luarea în considerare a faptului că actele în cauză sunt suspecte de fraudă.

1.6.2. Condițiile de exercitare a acțiunii

În ceea ce privește condițiile pentru exercitarea acțiunii în anulare prevăzute de art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 85/2014, trimitem la analiza făcută în cadrul comentariului aferent art. 117 alin. (1), cu o singură subliniere. Pentru succesul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 85/2014 nu este necesară probarea caracterului fraudulos al actului (prejudicierea creditorilor este prezumată), cum se impune în ceea ce privește acțiunea bazată pe dispozițiile art. 117 alin. (1) din același act normativ. Sarcina probei, alături de celelalte cerințe de exercițiu, presupune demonstrația că actul dedus judecății se încadrează în una dintre ipotezele prevăzute în art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

1.6.3. Excepții de la incidența art. 117 alin. (2)

Conform art. 117 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, „Prevederile alin. (2) lit. d) ‑ f) nu sunt aplicabile actelor încheiate, cu bună‑credință, în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului și să nu aibă ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor creditori”. Derogarea de mai sus se aplică și actelor juridice încheiate în cadrul procedurilor prevăzute la Titlul I. Este vorba despre concordatul preventiv și mandatul ad‑hoc.

1.6.4. Analiza actelor enumerate limitativ de art. 117 alin. (2) și (4) din Legea nr. 85/2014

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. a) – actele de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu excepția sponsorizărilor în scop umanitar (nemo liberalis, nisi liberatus). Sunt acte de transfer cu titlu gratuit orice acte juridice – dezinteresate sau liberalități – prin care debitorul transmite o valoare patrimonială fără să dobândească în schimb o contraprestație[11]. De exemplu, donații (inclusiv când sunt deghizate prin alt act), renunțări la drepturi, remiteri (iertări) de datorii, sponsorizări în scopuri neumanitare, contracte de comodat (folosință gratuit) etc. În practica judiciară, s‑a decis că cesiunea gratuită a unor acțiuni deținute de către debitor la o societate este anulabilă[12].

Actele cu titlu gratuit sunt de două feluri: acte dezinteresate și liberalități. Sunt acte dezinteresate, spre exemplu: comodatul, depozitul neremunerat etc. Față de formularea textului legal „acte de transfer cu titlu gratuit”, se poate spune că actele dezinteresate nu sunt vizate de prevederile legale examinate, luând în considerare faptul că prin aceste acte nu se realizează un transfer de bunuri[13]. Liberalitățile sunt acte cu titlu gratuit prin care dispu­nătorul își micșorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului[14]. Este vorba despre donație, sponsorizare, voluntariat și mecenat[15].

Sunt exceptate de la incidența acțiunii în anulare, bazată pe dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, sponsorizările în scop umanitar. Contractul de sponsorizare nu trebuie confundat cu mecenatul. Conform art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 32/1994, „sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susți­nerea unor activități fără scop lucrativ desfășurate de către una dintre părți, denumită beneficiarul sponsorizării. Contractul de sponsorizare se încheie în formă scrisă, cu speci­ficarea obiectului, valorii și duratei sponsorizării, precum și a drepturilor și obligațiilor părților”. Dacă obiectul contractului de sponsorizare îl formează bunuri materiale, acestea vor fi evaluate, prin actul juridic încheiat, la valoarea lor reală din momentul predării către beneficiar.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 32/1994, societățile cu capital majoritar de stat și regiile autonome nu pot efectua activități de sponsorizare având ca beneficiari persoane fizice și asociații familiale care își desfășoară activitatea conform Legii nr. 300/2004 privind autori­zarea persoanelor fizice și a asociațiilor familiale care desfășoară activități economice în mod independent, precum și societăți cu capital privat.

În temeiul art. 5 din Legea nr. 32/1994, „sponsorul ori beneficiarul are dreptul să aducă la cunoștință publicului sponsorizarea prin promovarea numelui, a mărcii sau a imaginii spon­sorului. Sponsorul ori beneficiarul este obligat să aducă la cunoștință publicului sponso­rizarea într‑un mod care să nu lezeze, direct sau indirect, activitatea sponsorizată, bunele moravuri sau ordinea și liniștea publică. Denumirile publicațiilor, titlurile cărților și ale emisiu­nilor de radio și televiziune sponsorizate trebuie anunțate ca atare”.

În conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 32/1994, facilitățile prevăzute în această lege nu se acordă în cazul:

1. a) sponsorizării reciproce între persoane fizice sau juridice;
   b) sponsorizării efectuate de către rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv;
   c) sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică care conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată.

Dacă transferul patrimonial gratuit a fost făcut în cursul exercițiului normal al activității curente, actul juridic prin care acesta a avut loc nu poate fi anulat (art. 119 din Legea
nr. 85/2014). De exemplu, renunțarea la un drept precedată de o renunțare echivalentă valoric din partea terțului.

Pentru exercitarea acțiunii este necesar ca actul să nu aibă o vechime mai mare de 2 ani față de data deschiderii procedurii insolvenței[16].

De asemenea, nu se cere ca terțul beneficiar al actului cu titlu gratuit să fie de rea‑credință, însă atitudinea subiectivă a acestuia are relevanță juridică în ceea ce privește întinderea obligației de restituire conform art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

De fapt, în cazul actelor prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, nu este vorba despre sancțiunea nulității, ci mai degrabă despre o formă specială de revocare a actelor cu titlu gratuit, deoarece o altă interpretare ar duce la soluții contrare scopului legiuitorului. Este imposibil de susținut opinia că în acest caz operează nulitatea, pentru că de esența nulității este existența unei încălcări a legii în momentul încheierii actului[17]. Dacă se admite că este vorba despre nulitate, nu ar putea fi anulate actele cu titlu gratuit încheiate în mod valabil[18]. De pildă, un contract de sponsorizare pentru o sumă care nu depășește valoarea deductibilă fiscal, încheiat cu aproape 2 ani înainte de deschiderea procedurii insolvenței, într‑o perioadă în care nu se putea trage în niciun fel concluzia că gratificatorul ar putea ajunge în stare de insolvență. În acest caz, nu suntem în prezența unui act ilegal sau fraudulos, deoarece acesta nu este încheiat cu încălcarea legii și nici în frauda creditorilor; nu poate exista fraudă când există bună‑credință și legea este respectată. Pentru aceste rațiuni, susținem că actele cu titlu gratuit încheiate în mod legal pot fi revocate (anulate în limbajul legii), întrucât din partea terțului beneficiar lipsește contraprestația, astfel că este preferabilă desființarea actului în detrimentul terțului, dar în favoarea creditorilor debitorului insolvent. De asemenea, actele cu titlu gratuit pure sunt incompatibile cu natura speculativă a activității comerciale[19].

Testamentul, cu excepția legatului cu titlu particular, nu intră în categoria actelor cu titlu gratuit avute în vedere de art. 117 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, deoarece acesta își va produce efectele numai în momentul morții, iar succesorii dobândesc atât activul, cât și pasivul[20].

Calificarea juridică a actului este atributul judecătorului‑sindic, care poate stabili că un act aparent cu titlu oneros este, în realitate, cu titlu gratuit, și aceasta indiferent de denumirea dată de părți actului în cauză. Astfel, într‑o speță, s‑a decis că se impune anularea unei „tranzacții” autentificate, dacă ea se referă la transferul unui bun pentru stingerea unui împrumut personal acordat de către beneficiarul tranzacției unuia dintre asociații debitorului[21]. Într‑un asemenea caz, pe lângă acest temei (gratuitatea), se va reține și incidența cazului prevăzut la art. 169 alin. (1) lit. c), deoarece a existat și intenția de fraudă a părților.

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. b) – operațiunile în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii[22].Intră în această categorie operațiunile patrimoniale oneroase și comutative, iar nu și cele aleatorii, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii insolvenței, în care debitorul execută o prestație de o valoare disproporționat de mare față de valoarea primită[23]. Nu intră în categoria operațiunilor de care ne ocupăm aici contractele aleatorii legale (încheiate în exercițiul normal al activității debitorului). Sunt contracte aleatorii acele acte cu titlu oneros în care părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, din cauza unei împrejurări (eveniment) viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligațiilor lor (de pildă, contractul de asigurare).

Actele vizate de acest text trebuie să fie acte cu caracter comutativ[24] și, totodată, lezionare (în sensul de disproporție vădită de valoare între contraprestații), iar nu orice acte în care disproporția de valoare dintre contraprestații este lipsită de echivalență. Practic, este vorba despre anularea unor acte juridice lezionare încheiate de persoane având deplină capacitate juridică[25]. Deși suntem în prezența unei diferențe considerabile de valoare dintre două contraprestații, nu apreciem că acțiunea este una în anulare pentru leziune viciu de consimțământ, deoarece pentru succesul acesteia nu are nicio relevanță existența vicierii consimțământului, ci numai aspectul pur obiectiv – disproporția vădită de valoare dintre contraprestații. Sublinierea este necesară, pentru că nu prezintă importanță dacă debitorul a încheiat actul în cunoștință de cauză sau nu.

Dar ce se înțelege prin depășirea vădită a prestației debitorului? Textul legal se referă la existența unei disproporții vădite de valoare, iar nu la existența unei diferențe discutabile, în favoarea terțului, între prestațiile reciproce. Reținem că nu este avută în vedere nicio valoare neserioasă sau nesinceră și nicio diferență mică de valoare. În cazul valorii neserioase, fie actul este cu titlu gratuit, deoarece practic nu există contraprestație, fie este lipsit de cauză. Totuși, dacă diferența de valoare dintre prestațiile reciproce este mică sau nesemnificativă, actul nu poate fi anulat. În toate cazurile, valoarea contraprestațiilor se apreciază la momentul încheierii contractului, iar nu la data pronunțării hotărârii ori în raport cu alte momente (de exemplu, data deschiderii procedurii insolvenței).

Un exemplu de act dezechilibrat din punct de vedere valoric îl constituie aportul debito­rului la capitalul social al unei persoane juridice în schimbul căruia acesta primește acțiuni de valoare vădit mai mică[26]. În practica judiciară a fost anulat un contract de vânzare‑cumpărare a unui bun la un preț vădit inferior valorii de circulație (1.800 de lei, față de peste 2.500 de lei)[27].

În schimb, a fost respinsă acțiunea în anularea unui contract de vânzare‑cumpărare având ca obiect o garsonieră, cu motivarea că persoana care a cumpărat imobilul a plătit un preț echivalent al valorii garsonierei, raportat la starea de fapt a acesteia din momentul încheierii contractului[28].

Într‑o altă speță, instanța a anulat un contract de vânzare‑cumpărare, încheiat de către debitor cu o societate, în care prețul (47.946 USD) urma să se plătească eșalonat, în funcție de posibilitățile financiare ale cumpărătoarei. Din acest preț se achitase numai un avans de 30 USD[29].

În practică s‑a decis că este supus anulării transferul de drepturi patrimoniale în cazul în care prestația debitorului o depășește în mod vădit pe cea primită. Astfel, într‑o speță s‑a reținut că, după cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză, neinfirmat prin vreun mijloc de probă, la data transmiterii proprietății autoutilitarei, realizată pe bază de factură fiscală, prețul real, calculat în funcție de uzură, era de 19.620 de lei. Prețul tranzacției se dovedește a fi mai mic decât valoarea reală a bunului cu suma de 18.620 de lei, ajungându‑se ca dobânditorul să achite pentru bunul cumpărat a douăzecea parte din această valoare, ceea ce nu poate constitui rezultatul unei negocieri obișnuite[30].

În toate cazurile, pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei diferențe semnificative de valoare sau vădit disproporționate și pentru a se înlătura orice comentarii sau opoziții din partea celor interesați, este indicată o evaluare, pe baza unei expertize de specialitate a bunurilor sau valorilor tranzacționate, care să aibă drept obiectiv valoarea de circulație sau tranzacționare pe piață a bunurilor sau valorilor în discuție la momentul perfectării opera­țiunilor a căror anulare se solicită.

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. c) – actele încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile[31].Pentru exercitarea acțiunii în anulare, prevăzută de acest text legal, se cere ca administra­torul judiciar sau lichidatorul să facă dovada participării la fraudă a cocontractanților. Frauda există în cazul în care terțul cunoștea starea de insolvență a debitorului în momentul în care a încheiat actul în cauză. Dacă nu se probează intenția tuturor părților actului de a sustrage bunul de la urmărire de către creditori, actul în cauză nu poate fi anulat[32]. Făcând o comparație între actele avute în vedere la lit. c) și cele vizate de lit. a) și b), constatăm că acestea din urmă sunt practic forme speciale ale actelor de care ne ocupăm aici[33], astfel că ori de câte ori actul poate fi încadrat în prevederile altui caz dintre cele prevăzute la art. 117 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, nu va fi incident cazul analizat aici.

În practica judiciară, s‑a decis că este anulabil, reținându‑se incidența acestei ipoteze, actul de vânzare‑cumpărare încheiat de către un membru al consiliului de administrație al debitorului, cu depășirea puterilor sale, cu o societate al cărei asociat are și calitatea de director general al debitorului[34]. De asemenea, s‑a decis că este anulabil, cu luarea în con­siderare a aceluiași temei, actul de vânzare‑cumpărare prin care debitorul supus procedurii colective transferă unei societăți dreptul de proprietate asupra mai multor bunuri, dacă ambele părți au aceiași asociați, același administrator și sediu social, iar vânzarea-cumpărarea s‑a făcut la scurt timp după obținerea unui titlu executoriu împotriva debitorului[35].

Într‑o altă speță, a fost respinsă o asemenea acțiune, apreciindu‑se că actul de vânzare-cumpărare a cărui anulare a solicitat‑o recurenta, prin acțiunea cu care a fost învestită prima instanță, nu este un act fraudulos, încheiat cu intenția tuturor părților implicate în acesta de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile, deoarece cu probele administrate la instanța de fond nu s‑a dovedit că intimata‑pârâtă a cunoscut starea de insolvență a debitoarei, la momentul încheierii actului de vânzare‑cumpărare, astfel încât nu a existat intenția tuturor părților de a sustrage bunuri de la urmărire de către creditori, condiție prevăzută de dispozițiile legale pentru anularea actului[36].

În practica judiciară a fost anulat un act de divizare a unei societăți, având în vedere că terța societate a preluat activele productive, iar debitorul a rămas cu pasivul și activele neproductive[37].

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. d) – actele de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer[38].În acest caz discutăm, practic, de un act de dare în plată încheiat cu cel mult 6 luni înainte de deschiderea procedurii insolvenței[39].

Nu poate fi vorba în nicio situație dintre cele avute în vedere de textul comentat despre o novație propriu‑zisă prin schimbare de obiect, deoarece novația este un mod de transformare a obligației, or, textul legal stipulează foarte clar că transferul are loc „pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia”. Sigur că, teoretic, s‑ar putea discuta dacă nu orice dare în plată este ca natură o novație[40], cel puțin din punct de vedere obiectiv, având în vedere că acordul creditorului este necesar în toate situațiile[41].

Pentru succesul acțiunii este necesară probarea, de către administratorul judiciar sau de către lichidator, a faptului că, dacă nu s‑ar fi încheiat actul de dare în plată, creditorul bene­ficiar al transferului ar fi primit vizibil mai puțin din masa credală. Practic, înainte de promo­varea acțiunii, este necesară operațiunea de comparare a valorii transferului cu valoarea ipotetică realizată ca urmare a participării la masa credală. Din această cauză, acțiunea în anulare pentru un transfer ce reprezintă o dare în plată este greu de susținut, cu excepția cazului în care masa credală este inexistentă sau vădit insuficientă.

Practica judiciară consemnează cazuri în care au fost anulate acte juridice încheiate în frauda creditorilor. Astfel, într‑o speță, s‑a reținut că, întrucât prestația debitorului insolvent depășește în mod vădit contraprestația cumpărătorului, iar prin acest act au fost vătămate drepturile celorlalți creditori, intenția de fraudare se deduce din aceea că debitorul a acceptat un preț inferior, astfel încât să‑l favorizeze pe cocontractantul cumpărător[42].

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. e) – constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii[43]. La fel ca în cazul anterior examinat, și în această situație este vorba despre un act încheiat în premomentele apariției stării de insolvențăsau chiar când aceasta apăruse. Dar ceea ce justifică revocarea actului în cauză este faptul că ceilalți creditori chirografari ai debitorului insolvent își văd diminuate procentele în care creanțele lor vor putea fi acoperite, știut fiind că garanțiile reale oferă anumite privilegii beneficiarilor. Prin constituirea unui drept de preferință înțelegem încheierea actului juridic privitor la aceasta, cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate, dar nu și a celor de opozabilitate. Înscrierea ipotecii fiind o cerință de opozabilitate, ea poate avea loc în perioada suspectă, dacă perfectarea sau constituirea este anterioară acestei perioade. Nu intră în sfera de aplicare a art. 117 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2014 garanțiile personale (de pildă, fideiusiunea), deoarece textul legal menționează numai garanțiile reale. De asemenea, nu este avută în vedere înnoirea unei garanții care expirase, dar care vizează aceeași creanță.

Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 80 alin. (1) lit. e)[44], Curtea Constituțională a reținut că „anularea actului juridic constatat a fi fost încheiat în mod fraudulos, cu consecința restituirii de către terțul dobânditor a bunurilor care au constituit obiectul actului juridic anulat ori a contravalorii acestora, nu încalcă (…) prevederile constituționale referitoare la art. 44 alin. (8). Prezumția dobândirii licite a averii operează fără nicio îngrădire, iar în cadrul acțiunii în anulare, introduse la tribunal, urmează a se dovedi tocmai caracterul ilicit al transferului de proprietate, instanța judecătorească urmând a dispune anularea numai a acelor acte juridice încheiate în mod fraudulos, respectiv cele având o cauză ilicită. Anularea unor asemenea acte juridice nu are drept efect confiscarea bunurilor care au făcut obiectul actelor juridice anulate, ci restabilirea situației anterioare încheierii actului juridic fraudulos.

În ceea ce privește susținerea autorilor excepției privind înfrângerea prevederilor art. 45 și art. 135 alin. (1) din Constituție, în sensul instituirii prin dispozițiile de lege criticate a unui climat de instabilitate în domeniul raporturilor juridice, de natură să afecteze libertatea comerțului, prin Decizia nr. 106/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 7 iunie 2002, Curtea a statuat că titularul unui drept este liber să îl exercite în anumite limite statornicite prin lege, în așa fel încât să nu stânjenească drepturile altor titulari, în egală măsură ocrotite. Sancționarea abuzului de drept, având o atare finalitate, nu constituie o îngrădire a libertății comerțului, ci, dimpotrivă, un mijloc juridic eficient de asigurare a acesteia.Deoarece nu au intervenit elemente noi, de natură să impună schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și motivarea acestor decizii își păstrează valabilitatea”[45].

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. f) – plățile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii[46]. Efectuarea unei plăți anticipate de către debitorul față de care ulterior este deschisă procedura insolvenței este sancționată de lege cu nulitatea relativă a actului de plată în cauză, dacă scadența datoriei stinse este posterioară datei începerii procedurii. Se observă că, prin intermediul art. 117 alin. (2) lit. f), legiui­torul a stabilit o excepție de la regula cuprinsă în art. 1.414 C. civ., potrivit căreia plata efectuată înainte de termen nu este supusă repetițiunii[47].

Pentru succesul acțiunii trebuie îndeplinită condiția ca scadența datoriei să fi fost „stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii”, astfel că orice plată datorată efectuată anticipat, dar pentru o datorie scadentă înainte sau chiar în ziua deschiderii procedurii insolvenței, este valabilă și nu poate fi anulată.

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. g) – actele de transfer sau asumarea de obligații efectuate de debitor într‑o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenția de a ascunde/întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor. Prima ipotezăeste aceea în care un debitor insolvent încheie un act juridic prin care transferă un bun din patrimoniul său ori își asumă o obligație cu intenția de a ascunde starea de insolvență existentă.

A doua ipoteză este aceea în care actul în cauză este încheiat cu intenția de a întârzia starea de insolvență. Dacă în prima ipoteză se poate spune că insolvența există, adică este actuală, în cea de‑a doua ipoteză se poate afirma că starea de insolvență este iminentă.

A treia situație există în cazul în care un debitor insolvent încheie un act juridic prin care transferă un bun din patrimoniul său ori își asumă o obligație cu intenția de a frauda o persoană fizică sau juridică față de care era ori a devenit ulterior debitor, în sensul Legii nr. 85/2014.

1.6.5. Excluderea cazurilor prevăzute în art. 117 alin. (2) lit. d)‑f) de sub incidența acțiunii în anulare

Potrivit art. 117 alin. (3), prevederile alin. (2) lit. d)‑f) nu sunt aplicabile actelor încheiate, cu bună‑credință, în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului și să nu aibă ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor creditori. Prevederile de mai sus se aplică și actelor juridice încheiate în cadrul procedurilor prevăzute la titlul I[48].

Este vorba despre:

– acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obțină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;

– constituirea unui drept de preferință pentru o creanță care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii;

– plățile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă scadența lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii.

1.6.6. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) din Legea nr. 85/2014

Precizări prealabile

Potrivit art. 117 alin. (4), anumite acte și operațiuni, încheiate în cei 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, vor putea, de asemenea, să fie anulate și prestațiile recuperate[49]. Rațiunea legiuitorului pentru care a reglementat posibilitatea anulării acestor categorii de acte juridice rezidă în evidența faptului că asemenea acte și operațiuni au fost efectuate într‑un vădit climat de conflict de interese. Mai exact, sunt avute în vedere persoanele care au obligația legală de a se îngriji de stabi­litatea economico‑financiară a debitorului. Or, tocmai aceste persoane sărăcesc averea debitorului în dauna creditorilor. Pentru natura juridică a acțiunii prevăzute de art. 117 alin. (4) și condițiile de exercițiu ale acesteia, facem trimitere la comentariile aferente art. 117 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014.

1. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) lit. a) – actele încheiate cu un asociat comanditat sau cu un asociat deținând cel puțin 20% din capitalul societății ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților, în situația în care debitorul este acea societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată. În cazul acestor acte juridice, legea pornește de la prezumția relativă că asemenea acte sunt încheiate ca urmare a influenței pe care o au asociații care dețin cel puțin 20% din capitalul societăților prevăzute limitativ de lege[50].
2. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) lit. b) – actele încheiate cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic[51].Pentru a fi admisă acțiunea în anulare, este necesar ca actul să fie încheiat de către debitor cu un membru al grupului economic sau cu un administrator al acestuia. Și în această ipoteză legea are în vedere o eventuală influențare a debitorului de către membrul grupului sau de către un administrator al acestuia.
3. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) lit. c) – actele încheiate cu un acționar deținând cel puțin 20% din acțiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acționarilor, în situația în care debitorul este respectiva societate pe acțiuni. Aici sunt avute în vedere actele încheiate între acționarii care dețin cel puțin 20% din acțiunile debitorului sau din drepturile de vot în adunarea generală și debitor.
4. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) lit. d) – actele încheiate cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, societate pe acțiuni cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă.Este vorba despre încheierea de acte juridice între debitor și membrii din conducerea sau supravegherea debitorului. De exemplu, între debitor și administrator, director executiv sau cenzor.
5. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) lit. e) – actele încheiate cu orice altă persoană fizică ori juridică, deținând o poziție de control asupra debitorului sau a activității sale. În ipoteza în care se încheie, în dauna creditorilor, un act juridic între debitor și un subiect de drept care are o poziție dominantă asupra debitorului sau a activității sale, acesta este anulabil, pentru că legea prezumă existența unei influențe pentru încheierea lui. În cazul nostru, este vorba despre poziția de control. De exemplu, dacă debitorul este o filială a cocontractantului (societate‑mamă)[52].
6. Actul prevăzut de art. 117 alin. (4) lit. f) – actul încheiat cu un coproprietar sau proprietar devălmaș asupra unui bun comun.Este vorba despre un act încheiat între debitor și o altă persoană asupra unui bun deținut în comun. Spre exemplu, dacă debitorul încheie un act fraudulos cu o persoană juridică sau fizică având ca obiect un teren deținut în coproprietate. De asemenea, va putea fi anulată și o tranzacție, chiar dacă este consfințită de un judecător, deoarece aceasta este un contract ce poate fi anulat.
7. Actele prevăzute de art. 117 alin. (4) lit. g) – actele încheiate cu soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai persoanelor fizice enumerate la lit. a)‑f). Este vorba despre orice act încheiat cu soțul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv ai persoanelor fizice enumerate la art. 117 alin. (4) lit. a)‑f).

1.7. Reflectarea acțiunii în anularea actelor frauduloase în practica judiciară

Actele avute în vedere de art. 117 sunt acte juridice (unilaterale sau multilaterale) prin care se realizează o manifestare de voință a debitorului cu intenția de a produce efecte juridice în contra dispozițiilor legale și care afectează patrimonial creditorii debitorului. În ipoteza în care creditorii nu sunt lezați din punct de vedere patrimonial, nu poate fi vorba despre un act juridic anulabil în sensul prevederilor Legii insolvenței, deoarece actul nu este încheiat în „dauna” drepturilor acestora.

În practica judiciară s‑a considerat că promisiunea de vânzare a unui bun nu este un act juridic care intră în sfera de incidență a art. 61 și art. 62 din Legea nr. 64/1995 (actualmente art. 117 din Legea nr. 85/2014)[53].

În situația în care judecătorul‑sindic a omis să pronunțe o hotărâre prin care să dispună deschiderea procedurii, această omisiune nu poate produce efecte în dauna intereselor și drepturilor subiective ale participanților la procedură, ocrotite prin normele legale[54].

În cazul acțiunilor promovate în temeiul art. 117 din Legea nr. 85/2014, așa cum am mai arătat, caracterul fraudulos al actului nu se prezumă. Practica judiciară este în acest sens. Astfel, într‑o speță, instanța a considerat că reclamantul nu a făcut dovada că transfe­rurile de proprietate din patrimoniul debitorului a celor două autoturisme sunt frauduloase, simplele afirmații nefiind dovedite cu mijloacele de probă administrate în cauză[55].

Într‑o altă speță, instanța a decis, de asemenea, că actele avute în vedere de art. 79 din Legea nr. 85/2006 [textul corespondent al art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014] sunt acte juridice prin care se realizează o manifestare de voință a debitorului cu intenția de a produce efecte juridice în contra dispozițiilor legale și care îi afectează patrimonial pe creditorii debito­rului. Așa fiind, cererea administratorului judiciar urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât nu s‑a dovedit caracterul fraudulos în forma fraudei la lege a actului de vânzare-cumpărare[56].

* Extras din lucrarea „Ghidul omului de afaceri. Cunoașterea și prevenirea riscurilor de natură penală. Ediție revăzută și adăugită”, autori: Mihai Adrian Hotca (coord.), Norel Neagu, Mirela Gorunescu, Alexandru Sitaru, Alexandru Claudiu Galetschi, Valentin Radu, Mihai Ene, Augustin Zăbrăuțanu, Marius Tite, Ed. Universul Juridic, 2019.

[1] În doctrină s‑a arătat că perioada suspectă este aceea în care actele încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenței sunt bănuite de fraudă (a se vedea M. Pașcanu, Drept falimentar român, Ed. Cugetarea, București, 1926, p. 18). În dreptul american, perioada suspectă este denumită „zonă crepusculară”.

[2] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 748/2006 (publicată în M. Of. nr. 990 din 12 decembrie 2006).

[3] I. Turcu, Legea procedurii insolvenței. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 405.

[4] A se vedea și I. Turcu, op. cit., p. 405.

[5] Pentru mai multe date, a se vedea: D. Gherasim, Buna‑credință în raporturile civile, Ed. Academiei, București, 1981, pp. 90‑103; I. Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All Beck, București, 2001, pp. 145‑146; Gh. Gheorghiu, Frauda în materia contractelor comerciale și civile, în RDC nr. 3/1996, p. 67 și urm.

[6] I. Schiau, op. cit., p. 146. „Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice” [art. 1.236 alin. (2) C. civ.]. Conform art. 1.237 C. civ.: „Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”.

[7] I. Turcu, op. cit., p. 403 și urm.

[8] C. Ap. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 1684/2002, în Practică judiciară comercială, 2002, p. 209.

[9] Trib. București, s. a VII‑a com., sent. nr. 5862/2010, în E. Roșu, Procedura insolvenței. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 267.

[10] C. Ap. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 1555/2002, în Practică judiciară comercială, 2002, pp. 205‑208.

[11] Potrivit art. 1.172 alin. (2) C. civ.: „Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.

[12] Procedura insolvenței. Culegere de practică judiciară 2006‑2009, apărută sub egida UNPIR, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 313.

[13] Pentru opinia că actele dezinteresate nu erau avute în vedere de art. 80 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2006, a se vedea și N. Țăndăreanu, Insolvența în reglementarea Legii nr. 85/2006, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 238.

[14] Potrivit art. 984 C. civ.: „(1) Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. (2) Nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament”. Conform art. 985 C. civ.: „Donația este contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar”, iar potrivit art. 986 C. civ.: „Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.

[15] Conform art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 32/1994: „(1) Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligație de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfășurarea unor activități în domeniile: cultural, artistic, medico‑sanitar sau științific ‑ cercetare fundamentală și aplicată. (2) Actul de mecenat se încheie în forma autentică în care se vor specifica obiectul, durata și valoarea acestuia”.

[16] În reglementarea anterioară, termenul era de 3 ani.

[17] G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2001, pp. 221‑222.

[18] Conform art. 1.246 alin. (1) C. civ.: „Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune”.

[19] I. Turcu, op. cit., p. 410.

[20] I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 500; N. Țăndăreanu, op. cit., p. 238. Pentru instituția dreptului de moștenire, a se vedea: R. Popescu, Dreptul de moștenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii, Ed. Universul Juridic, București, 2004; L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, București, 2012.

[21] Trib. București, s. a VII‑a com., dec. nr. 1725/2004, nepublicată.

[22] În reglementarea anterioară, termenul era de 3 ani.

[23] Conform art. 1.173 C. civ.: „(1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. (2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert”.

[24] I. Turcu, Situația unor acte juridice ale debitorului aflat în procedura insolvenței comerciale, în RDC nr. 7‑8/2000, p. 18; V. Pașca, Falimentul fraudulos. Răspundere și sancțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 13. Contractul este comutativ în cazul în care părțile cunosc sau pot ști, din momentul încheierii actului, întinderea și existența obligațiilor (a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru licență. Teste grilă, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 42).

[25] Precizăm că, potrivit art. 1.221 C. civ., leziunea presupune o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea contraprestației.

[26] I. Schiau, op. cit., p. 147.

[27] C. Ap. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 3/2003, în Practică judiciară comercială, 2003‑2004, p. 256. A fost anulat, de asemenea, un act de vânzare‑cumpărare încheiat la prețul de 37.000 USD, față de prețul de circulație de 50.000 USD (C. Ap. Cluj, s. com. cont. adm., dec. nr. 895/2003, apud I. Turcu, op. cit., p. 370).

[28] C. Ap. București, s. a V‑a com., dec. nr. 3211/2006, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2006, vol. I, p. 193.

[29] C. Ap. Timișoara, s. com., dec. nr. 537/2007, în Insolvență. Practică judiciară 2007, Ed. Moroșan, București, 2008, p. 46.

[30] C. Ap. Pitești, s. com. cont. adm. fisc., dec. nr. 353/2009 (în SintAct). În speță, suma plătită a fost de 1.000 de lei.

[31] În reglementarea anterioară, termenul era de 3 ani.

[32] C. Ap. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 190/2005, nepublicată.

[33] I. Schiau, op. cit., p. 148.

[34] C. Ap. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 40/2005, nepublicată.

[35] C. Ap. București, s. a VI‑a com., dec. nr. 126/2005, nepublicată.

[36] C. Ap. Ploiești, s. com. cont. adm. fisc., dec. nr. 27/2010 (în SintAct).

[37] C. Ap. Craiova, dec. nr. 174/2007, apud N. Țăndăreanu, op. cit., p. 240.

[38] În reglementarea anterioară, termenul era de 120 de zile.

[39] Conform art. 1.492 alin. (1) C. civ.: „Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua prestație este efectuată”.

[40] Conform art. 1.609 C. civ.: „(1) Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care înlocuiește și stinge obligația inițială. (2) De asemenea, novația se produce atunci când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial, care este liberat de creditor, stingându‑se astfel obligația inițială. În acest caz, novația poate opera fără consimțământul debitorului inițial. (3) Novația are loc și atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându‑se astfel obligația veche”.

[41] I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 505.

[42] Trib. Timiș, s. com., sent. nr. 925/2003, în V. Pașca, Bancruta frauduloasă, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 77; C. Ap. Cluj, s. com. cont. adm., dec. nr. 1194/2002; C. Ap. Cluj, s. com. cont. adm., dec. nr. 571/2001, în I. Turcu, op. cit., pp. 429‑430.

[43] În reglementarea anterioară, termenul era de 120 de zile.

[44] Problema de drept își păstrează actualitatea și sub noua reglementare.

[45] Decizia nr. 68/2007, publicată în M. Of. nr. 173 din 12 martie 2007.

[46] În reglementarea anterioară, termenul era de 120 de zile.

[47] Potrivit art. 1.414 C. civ.: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s‑a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii”.

[48] Mandatul ad‑hoc și concordatul preventiv.

[49] În reglementarea anterioară, termenul era de 3 ani.

[50] V. Pașca, Bancruta frauduloasă…, op. cit., p. 16.

[51] Grupul de societăți reprezintă situația în care două sau mai multe societăți sunt interconectate prin control și/sau deținerea participațiilor calificate.

[52] Conform art. 5 pct. 9: „controlul este capacitatea de a determina sau influența în mod dominant, direct ori indirect, politica financiară și operațională a unei societăți sau deciziile la nivelul organelor societare. O persoană va fi considerată ca deținând controlul atunci când: a) deține în mod direct sau indirect o participație calificată de cel puțin 40% din drepturile de vot ale respectivei societăți și niciun alt asociat sau acționar nu deține în mod direct ori indirect un procentaj superior al drepturilor de vot; b) deține în mod direct sau indirect majoritatea drepturilor de vot în adunarea generală a societății respective; c) în calitate de asociat sau acționar al respectivei societăți dispune de puterea de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor organelor de administrație, conducere sau supraveghere”.

[53] C. Ap. București, s. a V‑a com., dec. nr. 653/2004, în Practică judiciară comercială, 2003‑2004,
Ed. Brilliance, Piatra‑Neamț, 2005, p. 342.

[54] C. Ap. Cluj, s. com., dec. nr. 1979/2002, în BJ, 2002, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 451.

[55] Trib. București, s. a VII‑a com., sent. nr. 2532/2006 (în SintAct).

[56] C. Ap. București, s. a V‑a com., dec. nr. 746/2007 (în SintAct).